Planeta CS

Computers make very fast, very accurate mistakes.

Sau cum o simplă greșeală face ca în loc să fac ceva productiv să shave the yak.

Lucram la o chestie. Am instalat octopress ca să testez ceva și mi-am dat seama că o linie din .bashrc pusă la un curs de CDL e cam eronată și fiecare cd într-un director verifica dacă ăla conținea surse ruby dintr-un fel de virtualenv. Să zicem că asta mergea cât de cât ok dar nu mergea bine când ieșeam din directorul respectiv.

Mă enervez și dau să-l șterg. Șterg întâi un director creat prost, dau săgeată sus, ^W și apoi zic să șterg și linia din .bashrc. Nu mai tastez vi (de lene am alias vi ca vim) că văd deja 2 litere. Dau direct fișierul și am o mare supriză. Tocmai l-am șters.

Din fericire a putut fi recuperat. Pe swarm aveam o copie de acum un an, câteva aliasuri au fost recuperate pe baza rezultatului alias, o funcție utilă pentru vim a fost imediat recuperată că-i știam numele, câteva variabile de mediu mi-au mai dat câteva linii de scris acolo. O singură funcție n-am putut s-o recuperez că i-am uitat numele de când n-am mai folosit-o. Asta e.

Ca să mă protejez de alte rm-uri accidentale am făcut un tweak. Acum rm nu face altceva decât să-mi mute fișierele în /tmp, într-un director acolo. Dacă vreau să le recuperez e un simplu cp. Dacă vreau să se șteargă aștept primul reboot. Sau folosesc rrm (de la really rm). Totul printr-o singură funcție în .bashrc (și două aliasuri dacă vrem să fim mai catolici decât papa).

Shaving the yak, am reinventat roata^W Recycle Bin.

This week I want to pay tribute to an open source project called the LXR Cross Referencer. LXR is  a web tool that lets you browser the source code of a software project, navigating link by link based on included source files, functions or variables.

LXR can be downloaded from the project’s website [1] and applied to any software project.

The most popular instance of LXR is found on the project’s initial page [2] as an instance for the Linux Kernel. This site has a complete history of the Linux code since version 0.0.1 to latest stable version. Opening two windows of two different versions of a file, you can compare the code and see what’s been added or changed between the versions.

It’s very useful for finding where a function or a constant has been used, or to see in what header a function has been declared, defined and then used.

Note that all of the above can de done via command line tools like ctags or cscope alongside vim or emacs, with grep -r, diff and git. But the friendly part of lxr.linux.no is that everything is already on the site so you don’t need to download anything locally and you can use everything there as long as you have an Internet connection.

[1] http://lxr.sf.net/

[2] http://lxr.linux.no/

Men imprison them and chain them, or raise statues to them.
Denis Diderot

Nu vreau să fie legat acest post de ce se întâmplă în centrul unor orașe dintr-o oarecare țară. Timingul e puțin cam prostuț dar acele evenimente au fost scânteia care a declanșat articolul, cărbunii și restul grătarului fiind pregătiți deja de multă vreme. Pentru cu totul alte scopuri.

Revenind, va fi un articol format din mai multe părți, fiecare ilustrând o anumită Bastilie și o anumită dărâmare a ei.

Cel mai ușor se revoltă tinerii. După o anumită vârstă deja știi ce e în jur, știi ce ar putea fi schimbat în mai bine și știi unde-ți poți realiza contribuția. Nici n-ai griji multe, crezi că poți face fapte eroice, cerul ți-e limita.

Până ce dai de o jumătate sau până ce-ți vine mintea la loc și tot spiritul ăsta inovator se mai calmează puțin. Deja începi să te gândești și la alții, realizezi că nu ești singur și că unii au nevoie de tine. Așa că tot spiritul ăla revoluționar dispare. Nu te mai duci să arunci borduri în aceste cazuri. Cred.

La fel și cu căutarea neastâmpărată după cunoștințe noi. Goana după câmpiile asire încetează când realitatea te izbește din plin și-ți dai seama că a merge doar pe drumul X nu are multe șanse de succes. Cel puțin la începutul lui. Și totuși, este nevoie de acel drum pentru că el deschide altele în viitor spre lucruri mult mai interesante și mai fascinante decât acum. Dacă focul din privire (luat și ca opoziție și sinonim al gheții din articolul anterior — da, și sinonim și opoziție în același timp) se stinge prea repede acele drumuri sunt pierdute și peste mult timp, în apropierea finalului iernii le vei realiza. Dacă doar va mocni stins, e de-ajuns o scânteie ceva pentru ca totul să renască precum pasărea Phoenix.

Și ca să termin în cât mai puține cuvinte, acum multă vreme, înainte de a lansa acest blog aveam un plan de a rezolva câteva din problemele din politica actuală. Da, eventual chiar și cu putere politică. Din cauza aia blogul se și chema la început Changing the World. Cu timpul, am realizat că nu mă pasionează atât de tare politica și că planul ăla e prea complicat ca să aibă vreo șansă de succes.

Cu timpul, pe lângă faptul că aia nu mă mai interesa, a început să apară în discuție un alt subiect: cele două drumuri majore de care am tot vorbit. De fapt, fațete ale aceleiași monezi întruchipate în diverse ipostaze. A Symmetry of Imperfection. Așa a început să se numească acest blog și nu la întâmplare am ales numele. O cale atât de lungă de la serialul de unde am ales numele și totuși atât de scurtă. În cele din urmă, planul a fost puțin modificat, e posibil să existe o șansă să-l pun în aplicare dar cu totul altele vor fi rezultatele. Multe s-au schimbat de când eram în anii 1 și 2 de facultate.

The evil that men do lives after them;
The good is oft interred with their bones

Proiectele din această ediție CDL sunt disponibile pe http://cdl.rosedu.org/2012/proiecte

Soon will I rest, yes, forever sleep.
Earned it I have.
Twilight is upon me, soon night must fall.

Timp mult mi s-a zis că la Poli nu poti fi student fără ca StarWars să fi văzut. În anul 2 eram când o promisiune am făcut. Cât timp la Poli voi fi filmul nu-l voi viziona.  Hmmpf? Recent promisiunea încălcată a fost.

Mulți ordinea perfectă de vizionare mi-au sugerat-o. Ce zicea unul și ce altul îmi sugera nu prea coincideau. Random să le văd am decis. 1 (The Phantom Menace), 2 (Attack of the Clones), 3 (Revenge of the Sith), 5 (The Empire Strikes Back), 4 (A New Hope) și 6 (Return of the Jedi) ordinea a ieșit. Nu chiar în corecta ordine dar să fie așa a fost.

Chiar și așa, al treilea cel mai mult mi-a plăcut. Teme precum trădarea, gelozia, dragostea în planuri mari și ambiții se întrețes. Soundtrack-ul genial a fost, de înțelepciune și teme ascunse plin fiind. Multe celor atenți se arată, cei cu urechi să le audă doar.

Să nu uităm de «The dark side clouds everything. Impossible to see the future is.» care și acum este adevărată, indiferent de câte drumuri în față se arată. Și alegerea între drumuri cu grijă trebuie făcută, fără la nodurile din graf atenție. «Mourn them do not. Miss them do not. Attachment leads to jealously. The shadow of greed, that is.».

Riscant este dar «named must your fear be before banish it you can». Înainte destinul de-al atinge.

Strange things happening are. În plus, graful folosindu-l o chestie la care m-aș fi așteptat aflat-am. «Pain, suffering, death I feel. Something terrible has happened.» Că s-a întâmplat regret, what around goes around comes totuși. Viața înainte merge și drumuri mii în față se deschid.

Yoda din scris se va opri aici, filmul prea tare a fost ca pe-aici o vizită să nu facă :) Din nou, cine printre rânduri va citi lucruri noi afla-va, cine doar superficial va privi în negură și-n necunoștință va dormi. Out of here a way must be.

Edit: This watched must be.

Am mai scris despre faptul ca este important sa fie completat formularul de feedback de catre studenti si consider in continuare acelasi lucru, pentru ca este cea mai importanta modalitate prin care studentii pot schimba ceva la o materie din facultate.

Ar trebui insa ca facultatea, profesorii ei si studentii sa stie ca libertatea de exprimarea este un drept, nu o obligatie, iar impunerea ei ca obligatorie in lipsa unui regulament nu este utila nimanui si nu stiu cat este de legala. In democratie, nu poti obliga pe nimeni sa faca ceva, pentru ca devine ilegal sau imoral, cu atat mai mult cu cat regulamentele si legile nu mentioneaza aceste lucruri ca fiind obligatorii.

In plus, regulamentul UPB obliga titularii de curs sa treaca notele in carnet, la cererea studentului, fara nici o alta constrangere. Iar trecerea notelor in catalog reprezinta o obligatie clara a fiecarui profesor, iar notele trebuie trecute doar in timpul sesiunii.

Un alt aspect relevant, desi nu mai are legatura cu lucrurile cu adevarat importante cum ar fi dreptul la expresie si respectarea regulamentelor stabilite de UPB, il reprezinta utilitatea feedback-ului. Cele mai utile feedback-uri au fost cele gandite, elaborate, poate chiar in mai mult de o ora, la care sunt convins ca studentii s-au gandit un pic inainte sa le completeze, vor ajunge sa dispara daca studentii sunt obligati sa completeze formularul de feedback imediat dupa examen, sub constrangerea ca nu vor afla notele in caz contrar.

In acest moment, consider ca este o decizie foarte proasta, impotriva regulamentelor si care nu va fi utila, desi probabil ca va fi aplicata la cateva materii.

Filed under: acs, educatie, poli Tagged: curs, evaluare, feedback, moodle, studenti

Am dat examenul la USO azi. Mi-am inceput dimineata bând o ditamai cana de cafea si am pornit usor usor catre facultate, tremurand ( am facut-o cam tare cafeaua, nu de alta ) ).

Nu aveam emotii la examenul de USO pana in momentul in care am ajuns in sala de examen. Nu stiu de ce, dar m-au cuprins asa deodata:)) … eram curios. Stiam ca ceea ce o sa pice nu o sa fie usor. Cum a zis si Laura o data : ” Nu v-ati obisnuit deja cu subiectele pe care vi le dam ? ” ( ma rog, e cam o adaptare dupa ceea ce a spus … nu-mi mai amintesc exact ). Tocmai de asta eram si eu curios … curios de cat de speciale o sa fie subiectele alea.

La examenul practic nu am stiut cum sa-mi gestionez timpul. In prima ora ( testul are 100 de minute ) eu aveam d-abia 20 de puncte si deja ma panicasem. Am stat sa citesc mult prin man pages si sa incerc sa nu chem asistentul degeaba, cu toate ca eu stiam deja rezolvarea. Nu prea stiu ce a fost in capul meu … mi-a zis si Razvan ca a fost ceva cu mine. La cursuri eram activ si intotdeauna in primul rand.

Mi-a placut USO, mult de tot … mi-a placut si mai mult WoUSO, un joculet distractiv de care te indragostesti pe loc. Mi-a placut si de asistentul de laborator, insa o singura chestie nu prea mi-a placut : Laboratoarele de USO sunt mult prea usoare si se cere prea putin de la un laborator. Faptul ca treci partea de tutorial nu inseamna ca ai invatat toate notiunile care iti sunt prezentate in laboratorul respectiv. Ma gandesc ca mai sunt studenti care se trezesc prin examen ca ei nu stiu, ca ei n-au facut.

Stiu ca, nah … facultatea nu e obligatorie, e facultativa. Dar doar pentru ca faci niste task-uri copy/paste dintr-un laborator nu inseamna ca ai inteles pe deplin laboratorul respectiv. Nu zic ca eu am lucrat in plus in afara de laboratoarele alea : Am venit la examen cu tot ce-am invatat in timpul semestrului si inainte cu 2 zile … atat. Imi place Linuxul… pur si simplu ma fascineaza. Ma fascineaza dedicatia oamenilor care sustin un soft liber si care-l intretin pentru ca noi, userii normali sa-l putem folosi pentru a ne rezolva task-urile, totul pe gratis.

Cu toate ca nota mea finala a fost 6, simt ca am ramas cu ceva de la Utilizarea Sistemelor de Operare. Simt ca pot sa spun ca la orice moment din zi sau din noapte pot deschide un Ubuntu, un Arch, un ceva … si sa fac niste operatii basic pe acolo, un script, o jm3ch3ri3 ) … sunt h3ck4r ! ( joke )

La fel e si cu programarea … am luat examenul, intradevar nu l-am luat cu o nota foarte mare sau cu o nota cu care sa ma mandresc. L-am luat cu 5, dar nu am trecut la Programarea Calculatoarelor. Am facut prostia, ca pe la tema 2 sa copiez niste cod de la un coleg. In prima faza, n-am avut curajul sa-i recunosc profului … mi-a fost rusine de el ( sincer ). Eram la inceput cand am copiat tema + ca in mintea mea totul era cam ambiguu … nu stiam de ce for ( i=1;i<n;i++) – exemplu random -. Asta a fost, mi s-au anulat toate temele iar in toamna trebuie sa dau partialu din nou ca sa am nota de trecere . Nu ma oftic, asa a fost sa fie … cu ocazia asta nu las programarea deoparte caci o sa am nevoie de ea. Mi-am pus ambitia la bataie si vreau sa iau 10. Nu vreau sa demonstrez nimanui nimic. Vreau sa-mi demonstrez mie ca pot si ca nu exista “nu pot”, doar lene .

Acum, pe viitor as vrea sa ma inscriu la un proiect CDL. M-ar ajuta mult sa inteleg si sa exersez cod ! Asta-i scopul meu : Sa invat cat mai mult ! Orice, numai sa invat ! ) Acum am realizat faptul ca la facultatea asta trebuie munca … multa munca.

Nu mi-am pierdut entuziasmul, ba chiar a inceput sa fie i++ ( if you know wha` i mean ) … UAU ! Cat am scris … sunt deja vreo 600 de cuvinte despre USO, PC si despre aventurile mele pe aici. Mai am 3 examene … spor sa fie si la alea !

Hai, ca sa fie 700 de cuvinte ) …

Au început înscrierile CDL. Proiectele vor fi postate în curând. Va fi fun și interesant :D

N-am fost niciodată student acolo dar de fiecare dată a fost super tare și super awesome. A progresat de la primele ediții, exact așa cum au progresat și WoUSO și celelalte proiecte ROSEdu. Chiar promite a fi ceva fascinant, cool și awesome.

Deci, vizitați link-ul următor, alegeți o problemă de înscriere și înscrieți-vă.

http://cdl.rosedu.org/2012/

(24/6)

Twenty years from now you will be
more disappointed by the things
that you didn’t do than
by the ones you did do.

So throw off the bowlines.
Sail away from the safe harbor.
Catch the trade winds in your sails.

Explore. Dream. Discover.
Mark Twain

Anunțat de multă vreme, ca hint sau direct pe G+/FB/Twitter, acest articol trebuia să apară cel târziu duminică seara dar diverse motive — majoritatea urmând să fie dezvăluite pe parcursul lui — au făcut ca el să ajungă public cu această mică(?) întârziere. Sorry for that.

Ca în fiecare an, articolul de pe 15 ianuarie (sau cu eventualul delay de câteva ore) reprezintă o retrospectivă a lucrurilor din ultimul an precum și un nou New Year Resolution. Așa va fi și acum. Încerc să-l țin cât mai scurt posibil, cel puțin pentru prima impresie.

Fac asta pentru că ziua reprezintă multe lucruri pentru mine, 24-ul din subtitlu nu e la întâmplare iar 6-le reprezintă anul de când m-am apucat de blogging. Plus că între 1 și 15 am timp să analizez trendurile pentru a vedea ce ale NYR-uri își creează oamenii pentru a mă putea ajusta dacă navighez prea mult împotriva furtunii — nu pentru a mă lua după turmă, știți doar că «eu [însă]-n fața normei nu mă-nchin».

Voi face câteva retrospective din mai multe puncte de vedere pentru cel mai încărcat an de până acum și apoi voi enunța câteva planuri pentru anul viitor, unele mai detaliate, altele nu. Împreună cu link-uri către chestii relevante, dacă este cazul.

Dar pentru asta, este nevoie să mergeți la pagina următoare.

next page

Each new user of a new system uncovers a new class of bugs.
Kernighan

S-a terminat a 5-a ediție de World of USO anunțat la începutul semestrului prin teaser și teaser extins. Ieri a fost premierea. Ediția din acest an a ieșit cel mai bine de până acum, a avut cel mai mare impact în rândul studenților și a fost jucată de cei mai mulți oameni.

Am un set de statistici, îl voi prelucra și voi posta câteva rezultate interesante mai târziu. Până atunci, clasamentul actual, păstrat pentru eternitate:

Nume	Grupa	Punctaj
Mihai ZAMFIRESCU	314CA	15,268.00
Dragoş Mihai BADEA	313CA	15,267.70
Tudor-Andrei ERGHELEGIU	311CA	13,261.00
Mihail-Gabriel ALEXE	315CA	11,889.50
Cosmin Gabriel DRAGOMIR	311CA	10,112.50
Vlad-Cristian RĂDUŢĂ	311CA	9,327.50
Flavius-Costin TÎRNĂCOP	313CB	9,214.00
Nicolae-Alexandru IVAN	312CA	8,225.00
Ioan-Mihail STAN	311CA	8,055.00
Flavius-Valentin ANTON	314CB	7,735.00

După cum observați, avem o competiție strânsă între primele locuri, e primul an în care s-a întâmplat asta. De fapt, e și primul an în care Final Quest nu a fost terminat, primul an în care Final Quest e într-un format nou, primul an în care Final Quest vine și cu Easter-Eggs, primul an în care Final Quest modifică semnificativ clasamentul pentru ultimele poziții din top 10 în loc de primele. E primul an în care avem versiunea în Django, primul an în care avem clase și rase, primul an în care avem bazar, vrăji, conversii de la puncte la bănuți și invers.

A fost un an în care s-au experimentat multe lucruri și mă bucur foarte mult că toate au ieșit ok. Chiar dacă am contribuit extrem de puțin, mult mai puțin decât aș fi vrut.

În final, mulțumiri trebuiesc aduse Eau de Web și grupului Systems pentru ajutorul oferit la premiere, dezvoltatorilor (mexicanii și echipa de conținut) și participanților la joc pentru toată activitatea din timpul semestrului și nu numai.

Mai sunt lucruri de făcut, poate unii dintre studenții de anul 1 sau alți doritori se vor implica în proiect pe partea de dezvoltare sau pe conținut în anii următori. Mai sunt multe idei de implementat, WoUSO promite a crește foarte mult în următoarea perioadă. A crescut extrem de mult de la prima ediție (chiar dacă la început părea că îl consider doar o simplă parodie niciodată nu a fost așa) până acum, fie ca această creștere să fie exponențială :)

• About DEX Online

DEX Online is an online Romanian dictionary collection widely used , about one million hits everyday. Thus it is very important for us to contribute to this interesting project that helps all of us with precious information.

• About us and CDL

We are Constantin Serban-Radoi  ( a.k.a. Costash) and Vlad Traista-Popescu. As you may know the 4th edition of CDL, the Open Source Development Course is at its end and we are thrilled to present you our final results and overall impressions.

Our mentor Alex Morega,  the co-mentors Mihai Barbulescu  and Razvan Botea and last but not least Catalin Francu the founder of DEX Online were very helpful with the tasks we were working on and for that we are grateful .

• Technologies used

We use technologies for web like HTML, PHP, XML, Smarty template, and even JavaScript + CSS for some individual add-ons and applications.

Also MySQL is used for the database held on the server.

• Why did we join this project?

We joined this project because we felt that it will be interesting and this will be a great opportunity for us to learn something new, that is going to help us in other future projects by gaining valuable experience with web programming.

• Our Contributions

The first thing we began to work was the Ticket #241 – Finding clones of the site. At this ticket we had to accommodate with the coding style and read some examples from the entire project. Then we encountered some challenging issues that once solved made us feel proud and learn from mistakes.

Another thing we finished was the Ticket #69 – Definitions in XML. Here we already learned from the previous ticket and it was easier to write clean code.

Even if CDL is going to end on 17th of December, we will be maintaining the written code and contribute more.

• Conclusion

It has been a great pleasure to meet enthusiastic people that like what they do and can make us feel the same.

 

L.E.: Our presentation (in Romanian) can be viewed at [1].

[1]https://docs.google.com/present/edit?id=0AXvd-FD4McHYZGNnZ243ZHpfMWdtbWMzOGdq

[Originally posted on ccielab.ro]

Cisco IOS’s shell is a popular interface for devices in the networking world. But also in the network world, there are a lot of Linux/Open Source fans. The Quagga open source project tries to bring together IOS and Linux, by providing an IOS-like interface for configuring Linux’s interfaces, routing table and firewall, along side its own implementations of RIP, OSPF and BGP daemons.

The Quagga Software Routing Suite comes as a set of daemos. The main one is the zerbra daemon (Zebra is the old name of the project). This core daemon does the interaction with the Linux kernel and, also, with other daemons like ripd (RIP daemon), ospfd (OSPF daemon), bgpd (BGP daoemon). Quagga is modular, so you can implement new protocols if needed via a standard API.

To configure Quagga, you first need to start the daemons (at least the core one), in the /etc/quagga/daemons file. Each daemon has its own configuration file (ex. /etc/quagga/zebra.conf, /etc/quagga/ripd.conf etc.). Accessing the IOS-like shell is done via the vtysh command. Once in this shell, most commands available in Cisco’s IOS are available.

Router / # cd
Router ~ # vtysh

Hello, this is Quagga (version 0.99.18).
Copyright 1996-2005 Kunihiro Ishiguro, et al.

Router# conf t
Router(config)# hostname  LinuxRouter
LinuxRouter(config)# exit
LinuxRouter# show ?
bgp             BGP information
clns            clns network information
daemons         Show list of running daemons
debugging       State of each debugging option

[...]

Keep in mind that some things are not 100% identical to a Cisco router (ex. the interface names). Here’s an example of how to configure an interface.

LinuxRouter# conf t
LinuxRouter(config)# interface  eth0
LinuxRouter(config-if)# ip address  141.85.42.1 ?
A.B.C.D/M  IP address (e.g. 10.0.0.1/8)
LinuxRouter(config-if)# ip address  141.85.42.1/24
LinuxRouter(config-if)# link-detect

Monitor output (show commands) are similar aside some Linux specific details (ex. Kernel routes are available in Linux, but not in IOS).

Router# sh ip route
Codes: K – kernel route, C – connected, S – static, R – RIP, O – OSPF,
I – ISIS, B – BGP, > – selected route, * – FIB route

K * 0.0.0.0/0 via 192.0.2.1, venet0 inactive
O 10.10.12.0/24 [110/10] is directly connected, eth0, 00:03:41
C>* 10.10.12.0/24 is directly connected, eth0
O 10.10.14.0/24 [110/10] is directly connected, eth1, 00:03:36
C>* 10.10.14.0/24 is directly connected, eth1
O>* 10.10.23.0/24 [110/20] via 10.10.12.2, eth0, 00:02:46
O>* 10.10.24.0/24 [110/20] via 10.10.12.2, eth0, 00:02:14
*via 10.10.14.4, eth1, 00:02:14
O>* 10.10.25.0/24 [110/20] via 10.10.12.2, eth0, 00:02:41
O>* 10.10.35.0/24 [110/30] via 10.10.12.2, eth0, 00:01:21
* via 10.10.14.4, eth1, 00:01:21
O>* 10.10.45.0/24 [110/20] via 10.10.14.4, eth1, 00:02:08
C>* 127.0.0.0/8 is directly connected, lo
C>* 127.0.0.1/32 is directly connected, venet0
C>* 172.10.10.0/32 is directly connected, venet0
K>* 192.0.2.1/32 is directly connected, venet0

Configuring a routing protocol instance is also similar:

LinuxRouter# conf t
LinuxRouter(config)# router ospf
LinuxRouter(config-router)# network  192.168.123.0/0 area 0

As you can see, coming from an IOS background, this tool is very easy to use on your Linux box. It is far from perfect since it doesn’t have the years in production like IOS or iproute2, but it is cool to test out.

Una dintre valorile noastre ce transcende preferințele personale este echitatea. Echitatea (fairness) este arta aplicării principiilor.

Măsurând pasiunea de care se bucură subiectul în interacțiuni cotidiene, am putea spera într-o înțelegere nuanțată a numeroaselor limitări aduse de aplicarea principiilor. În realitate, deși ușor de enunțat în numeroase situații, echitatea este deseori mânuită cu stângăcie.

Sesiunile de examene sunt exerciții importante în aplicarea unor principii academice și de negociere a echității în relație cu alte considerații. De exemplu, deși mulți studenți valorizează corectitudinea examenelor, aceștia o definesc uneori hiper-procedural, cu atenția centrată pe precizia micilor calcule și nu pe distribuția rezultatelor finale. Discuțiile despre echitate devin discuții despre sutimi. Pe parcursul acestor discuții am reflectat la erorile sistemice ale aplicării principiului echității în evaluarea academică, ajungând la o concluzie optimistă: acestea sunt rare.

Discuția este importantă deoarece multe sisteme decizionale au limitări vizibile în obținerea echității. Un excelent exemplu în acest sens îl reprezintă un studiu realizat în urmă cu un an legat de deciziile de eliberare condiționată a deținuților [1]. Este vorba de o cercetare ce a analizat un număr de peste 1100 de verdicte în funcție de ordinea apariției lor în fața judecătorului. Reprezentarea grafică a relevat nu doar o tendința a probabilității de eliberare, ci un factor disruptiv important, ce apare marcat cu un cerculeț: mesele avute de judecător. Probabilitatea eliberării înainte de masa de prânz este 0%, dar se apropie de 70% imediat după aceasta.

[1] http://lsolum.typepad.com/files/danziger-levav-avnaim-pnas-2011.pdf

Puțini dintre studenții și dascălii din universități se preocupă de diferențele structurale ale învățământului tehnic românesc. Acceptăm că pentru un viitor inginer, mai mult decât pentru orice alt tip de student, laboratoarele au un rol important, dar nu ne punem problema universalității înțelegerii termenului de laborator.

Ce au în comun activitățile de laborator din Imperial College London, Politecnico di Milano, Vrije Universiteit, EPFL (École Polytechnique Fédérale de Lausanne) și alte mari universități europene?

1. Modul de desfășurare. Cel mai adesea nivelul de interactivitate pe parcursul laboratorului este extrem de scăzut. Studenții primesc o listă de probleme și pot apela la ajutorul asistentului în cazul în care se blochează.

2. Asistenții de laborator sunt cel mai adesea doctoranzi care nu au nici plăcerea, nici dorință (și deseori nici competența) de a desfășura activități didactice la respectiva materie. Alocarea orelor didactice se face deseori fără a ține măcar seama de domeniul de cercetare al doctorandului.

3. Formațiile de lucru. In multe universități laboratorul se desfășoară cu 20, 30, chiar 80 de studenți. In realitate este vorba de o sala cu calculatoare în care studentul poate veni și parcuge o listă de probleme de laborator.

4. Transformarea orelor de aplicații în ore de seminar. Multe materii tehnice oferă doar o oră de discutare a aspectelor practice deschise de curs.

5. Notarea. Ponderea majoră cel mai adesea o are nota unui singur examen. Pentru unele cursuri vor fi notate temele cu o pondere între 10 și maxim 30%, aceasta fiind singura activitate notată de pe parcursul anului.

Fără a trece cu vederea limitările materiale cu care se confruntă atât studenții, cât și cadrele didactice din învățământul universitar tehnic românesc, laboratoarele care formează inginerii IT absolvenți în UPB sunt interactive, intense și îndrumate de asistenți direct interesați de temă. Aleg să cred că acestea sunt motive însemnate de optimism pentru viitoarea generație de ingineri instruiți în România.

The invention of the wheel was perhaps rather obvious;
but the invention of an invisible wheel,
made of nothing but a magnetic field,
was far from obvious,
and that is what we owe to Nikola Tesla.
Reginald Kapp (1956)

Acum câteva săptămâni a fost un curs de CDL interesant. Plănuisem să scriu articolul ăsta atunci doar că timpul a fost împotrivă și aveam multe taskuri de făcut și totul a fost amânat. Not anymore.

Practic, a fost cursul la care Andrei Pitiș – participant la fiecare ediție a CDL-ului – era invitat. Despre prezentarea lui vreau să vorbesc. Ca și prima din serie, a fost una motivațională și foarte interesantă (am lipsit la cea de anul trecut care s-a desfășurat între aceiași parametri).

Ideea e scurtă. Fiecare din cei prezenți în sală – studenți, mentori, invitați, vizitatori – a trebuit să spună cum se vede el peste o vreme, presupunând afirmația «orice trebuie să se îndeplinească ca să ajungi acolo s-a îndeplinit, deja ești acolo unde vrei să fii» adevărată. Citiți și articolul de la prima prezentare, e oarecum legat de ăsta.

Unii au vrut să fie sofware engineer la multinaționale, alții au vrut să fie lideri de mișcare cu impact global, somități, personalități cunoscute, să țină prezentări la TED, să scrie o carte, să contribuie la kernel, să devină un profesor renumit sau de ce nu un Education Evangelist, să fie CEO la un startup de muzică, să contribuie la the next thing, să creeze hardware și software revoluționar, să fie expert în big data handling. O dorință a fost să fie un actor renumit având programarea ca hobby. De aici am aflat că și Florian Pittiș avea acest hobby deși e foarte puțin cunoscut.

După cum vedeți, vise mărețe și diversificate. Fiecare din noi le are și lucrează spre a și le îndeplini mai mult sau mai puțin. Cu trecerea timpului ne adaptăm și/sau renunțăm și ele se modifică. Pe măsură ce avansăm în viață devin din ce în ce mai mici, ajungând la un moment dat la «să am o pensie bună». And that’s just sad. 30 years from now, it won’t matter what jeans you wore, how popular you were, what your hair looked like, or what sneakers you wore. What will matter is what you made of your education, and where it took you in life. Pe măsură ce regretele își fac loc în viață îmbătrânim și vrem din ce în ce mai puțin.

Revenind pe o cale optimistă, în dreptul numelui meu apare «software Tesla, crazed genius». Am tot zis că am multe idei și multe lucruri de făcut și că trebuie doar timp și voință și dedicare să mă apuc de ele. Chiar dacă par ciudate când le povestesc prima dată, tot aș vrea să le implementez, să văd ce iese. Unele ar putea fi ahead of time dar atunci apar doar sugerate prin diverse articole pe aici, diverse teorii. Oricum, calea asta, 42, e strâmtă și uneori e nevoie de mai mult de unul singur pentru a o parcurge.

Ca să termin, revin la un citat din BSG. «I want to see gamma rays! I want to hear X-rays! And I want to – I want to smell dark matter! [...] I know I want to reach out with something other than these prehensile paws! And feel the wind of a supernova flowing over me!». Până atunci mai este mult dar viitorul se face azi. Să vedem ce voi zice la următoare ediție CDL.

Writing a whole new database backend from
scratch is left as an exercise to the reader.
(from docs.djangoproject.com)

We are Mariana Mărășoiu and Camelia Groza and together we took part in this year’s Open Source Development Course – fall edition. Our mentors were Andrei Jancă and Cătălin Ciobanu. They guided us the whole time and helped us stay focused and motivated when things were going slow.

The main technologies we worked with are CUBRID (an RDBMS whose features include really fast processing of parallel requests) and Django (a well-known open source web application framework written in Python) and our purpose was to build a bridge between the two. For the last nine weeks, our goal has been to develop a Django-CUBRID compatible database backend.

A great deal of effort and patience were put into studying the way a backend works and relates to the rest of the Django core. Due to some similarities between CUBRID and MySQL, we used the later implementation as reference along the way. Some of the issues we worked on can be found at [1]. The source code can be found on Github.

At the time being, our backend is mostly functional. Of course, there are still some issues that need to be treated and bugs to be fixed. Our current references are the Django tests and we are planning to make sure that all of them will pass in the near future. In the long term, our goal is to publish our project as a viable 3rd party backend for Django.

As the words about the technical side of the project have been said (or rather written), let us share our impressions about CDL & Co.

One of the most important things that we learned during this course is the necessity of facing an issue with patience and an open mind. When you feel like it’s simply not going to work (like, ever), then all you have to do is work a little bit more and you’ll start seeing the light at the end of the tunnel. Plus, you may have our luck: a good partner to keep you motivated and take the difficult tasks while leaving you with the easiest ones . Joke aside, working in a team proved to be easier and a lot more fun than working alone.

Last but not least, apart from the knowledge and the experience we gained, we had the opportunity to interact with a community of passionate people. Even though, for the first couple of weeks, waking up early in the morning on Saturdays wasn’t the first thing we had in mind, by the end of this course we grew fond of everyone involved. We are grateful to all the organizers, mentors, guests and colleagues and we are looking forward to the next time we will go out for a beer.

[1] https://projects.rosedu.org/projects/cubrid/issues

Hello we are Deaconu Ioan, Popescu Florin Marius and Cosmin Mihai and we worked at Kate project alongside with our mentors  Adrian Lungu and Diana Tiriplica.

Kate is a text editor for every distribution of Linux. Our task was to create a plugin for  xml that should do 3 things: to indent and format, to see if the xml code is written correctly and to jump between a pair of tags ( form starting to a closing tag, and vice versa).

Kate is written in C++, and uses Qt alongside with KDE libraries.

We had no idea how to implement the algorithm, but thanks to cdl and our mentors, who previously worked on Kate to improve it, we manage to understand how to create the plugin. It wasn’t easy, especially because on the first contact with the code we though it will be impossible to create it, but cdl though us that nothing is impossible, everything can be done, if you believe in it.

Downsides:

• Kate documentation is badly written. It is very ambiguous, hard to understand, it has no example of code, or the examples are just a reference to a code existing on other sites.
• Because of the difficulty of understanding Kate internals,  the project got a very late start.

Upsides:

• We got our first contact with the open source community.
• We improved our team working skills.
• The presentations during classes were more than welcome.
• Learning new technologies like Qt, KDE Api, C++.

Now that the 2011-fall edition is ending, we are glad and more than thankful to CDL for choosing us to be a part of this amazing project.

Hello!

We are Sorina Sandu and Mihai Tiriplica and during CDL Fall 2011 we worked on ixCode, a tool used for generating functions’ diagrams created by Mihai Maruseac who is also our menthor. Basically, it parses the source and returns a list of instructions for each function. Using this list, it builds a tree where every node contains a block of instructions. Than, it generates a .dot file translated to .png using Graphviz. At the moment it only knows C, but as a future project it may learn any other language.

Our tasks were to improve the way diagrams are made and to add support for C++ and Python. Unfortunately we were only able to complete the first one. Following our menthor advices, we changed the entire graph construction by convincing each type of instruction to generate its own nodes and add them to the tree. We encountered some problems for jump instructions, we had a lot of ideas and most of them were proven to be wrong. In the end, we decided to treat jumps like ordinary instructions and after the tree was built to link the nodes properly.

In the beginning we didn’t know anything about Python, Dot or Git so during the first weeks we knew what we were supposed to do but had no idea on how. We focused on learning and getting used to the project and when we finally got it 1/3 of the time was gone. At that point, we actually started to write stuff which seemed to work right and was linked to the project. By the end everything was all right and we managed to bring a contribution.

Nevertheless, CDL was not only about technical knowledge, it was a great social experience for everyone. We had a great time during the courses as well as when we were going out or meeting to work on the project. Also, we found non-technical presentations to be much more interesting than Mihai ever dreamed of. We did stuff such as “hunt the bag!” or “tell me something from the dark side about you” which until than, not only we couldn’t find their meaning but also would never belive they could be fun. Furthermore, CDL was extremely motivational and gave us a hole new point of view.

For now, some personal thoughts:

Sorina:

Saturday was the only day of the week when I wasn’t bothered by waking up in the morning and going to college.

Mihai:

Saturday mornings will never be the same. Thank you!

[Originally posted on techblog.rosedu.org]

Stack space is the part of each process’ virtual memory where function arguments and return addresses are stored, along with local variables declared within a function. Usually, the stack begins at the high address space of the virtual memory and grows down.

At every function call, a new stack frame is created on the stack. It contains the parameters sent to the function, the return address (the address of a code in the caller function) and the locally declared variables.

For each function call, the SP/ESP (Stack Pointer/Extended Stack Pointer) is set so the stack has a big enough size to accommodate local variables. For example, in theory, if you have a local char variable and an int variable, the SP should be set (moved) to 5 bytes.

In practice, the compiler will allocate stack space a little different than expected. It will allocate local variables space in increments of a fixed size, so sometimes having two int variables or three int variables will be the same.

As an example, gcc will allocate in increments of 16 bytes. Let’s make an experiment… we take a simple C program and turn into assembly code.

The C file looks something like this:

int main(void)
{
	int a=1, b=2;
	return 0;
}

The variables must be used after declaration or they will be ignored by the compiler.

The resulting assembly code (with an gcc -S) looks like this:

main:
	pushl	%ebp
	movl	%esp, %ebp
	subl	$16, %esp
	movl	$1, -4(%ebp)
	movl	$2, -8(%ebp)
	movl	$0, %eax
	leave
	ret

Notice the subl instruction that clears 16 bytes in the stack space by decrementing the ESP. Those 16 bytes are enough for four 32bit integers. If you have 1,2,3 or 4 local variables declared (and used), you get those 16 bytes.

If we declare 5 integers, the allocated space will now be 32bytes. Same thing for 6, 7, or 8. If we have 9 to 12 integers the compiler will allocate 48 bytes. An so on…

What if we don’t only have integers? Let’s add some chars.

int main(void)
{
	int a=1, b=2;
	char c=3, d=4;
}

Result:

main:
	pushl	%ebp
	movl	%esp, %ebp
	subl	$16, %esp
	movl	$1, -8(%ebp)
	movl	$2, -12(%ebp)
	movb	$3, -1(%ebp)
	movb	$4, -2(%ebp)
	movl	$0, %eax
	leave
	ret

The function would need 10 bytes, but still gets 16. So the allocation is in increments of 16 bytes no matter what.

The question remains why? It has to do with the cache alignment. The compiler will try to structure the memory usage so that the executed code can be easily fetched from memory and cached. A correct alignment will cause minimum cache misses for memory access.

Credits to SofiaN for help with initial observations and tests.

[Originally posted on ccielab.ro]

Unlike Linux’s iptables, Cisco’s filtering via Access Control Lists sometimes has hidden behavior.

Let us test how ACL filtering works using the following topology. We assume that we have Layer 3 connectivity via static routes. We will apply ACLs on the outbound direction of F1/0 on R2 (we want it to be somewhere in the path from R1 to R3)

With no ACLs applied anywhere, all traffic will flow.

R1#ping 3.3.3.3 source 1.1.1.1
Packet sent with a source address of 1.1.1.1
!!!!!
Success rate is 100 percent

Let’s start with the basics and make a classic standard access list that denies R1′s loopback.

R2(config)#access-list 42 deny host 1.1.1.1
R2(config)#int f1/0
R2(config-if)#ip access-group 42 out

The loopback on R1 is blocked…

R1#ping 3.3.3.3 source 1.1.1.1
U.U.U
Success rate is 0 percent (0/5)

… but so is any other traffic that goes out of R2′s F1/0.

R1#ping 3.3.3.3 source F0/0
U.U.U
Success rate is 0 percent (0/5)

The first rule of Cisco’s ACLs is that there is an implicit deny (ip) all (all) rule at the end of every ACL. But this is not visible anywhere. You have to know it.

R2#sh access-lists
Standard IP access list 42
10 deny 1.1.1.1 (8 matches)
Extended IP access list BLOCK_HTTP

But if that ACL is empty? What if you apply an access list that does not contain any rules (was not declared)?

R2(config)#int f1/0
R2(config-if)#ip access-group 28 out
R2(config-if)#do sh access-lists
Standard IP access list 42
10 deny 1.1.1.1 (8 matches)
Extended IP access list BLOCK_HTTP

R1#ping 3.3.3.3 source 1.1.1.1

Type escape sequence to abort.
!!!!!
Success rate is 100 percent

Traffic passes. The inexistent ACL applied on an interface is ignored. But this is because you can’t have an empty classical (numbered) ACL. What if you do the same thing with a named ACL?

R2(config)#ip access-list standard EMPTY_ACL
R2(config-std-nacl)#exit
R2(config)#do sh ip access-list
Standard IP access list 42
10 deny 1.1.1.1 (8 matches)
Standard IP access list EMPTY_ACL
Extended IP access list BLOCK_HTTP
R2(config)#int f1/0
R2(config-if)#ip access-group EMPTY_ACL out

R1#ping 3.3.3.3 source 1.1.1.1

Type escape sequence to abort.
!!!!!
Success rate is 100 percent

Traffic is still not filtered. So, the rule is that a empty (inexistant or deleted) ACL is ignored by the interface filter.

One more ACL applied on R2 with a deny all rule (no traffic should pass out of F1/0).

R2(config)#ip access-list standard DENY_ALL_ACL
R2(config-std-nacl)#deny any
R2(config-std-nacl)#do sh ip access
Standard IP access list 42
10 deny 1.1.1.1 (8 matches)
Standard IP access list DENY_ALL_ACL
10 deny any (8 matches)
Standard IP access list EMPTY_ACL
10 deny any (8 matches)
Extended IP access list BLOCK_HTTP
R2(config-std-nacl)#int f1/0
R2(config-if)#ip access-group DENY_ALL_ACL out

Ping form R1 is filtered.

R1#ping 3.3.3.3 source 1.1.1.1
Packet sent with a source address of 1.1.1.1
U.U.U
Success rate is 0 percent (0/5)

Since no traffic should go out the interface, a ping from R2 to R3 should also fail, yet it doesn’t.

R2#ping 3.3.3.3
!!!!!
Success rate is 100 percent (5/5), round-trip min/avg/max = 8/20/44 ms

As a final rule, traffic generated by a router is never filtered by an ACL applied any interface of that router.

Anul acesta intenționăm să continuăm Inițiativa de Crăciun și sperăm, cu ajutorul celor care vor să se implice, să realizăm ceva cel puțin la fel de frumos ca în anii trecuți.

Pe scurt, pentru cei care nu au avut ocazia anii trecuți, inițiativa noastră constă în colectarea de cadouri: haine, cărți, rechizite, orice este la îndemână și ar putea folosi unor copii care nu au posibilitatea unei vieți decente.

Colectarea are loc până în ultima săptămână de școală (23 decembrie 2011) în ED422 și în EG106 (Laborator IXIA), Facultatea de Automatică și Calculatoare, UPB.

Pentru mai multe informații, puteți folosi site-ul inițiativei[1].

[1] http://donatii.cs.pub.ro/

Vă mulțumim!

Haideți să-i ajutăm și noi :)

Anul acesta intenționăm să continuăm Inițiativa de Crăciun și sperăm, cu

ajutorul celor care vor să se implice, să realizăm ceva cel puțin la fel

de frumos ca în anii trecuți.

Pe scurt, pentru cei care nu au avut ocazia anii trecuți, inițiativa

noastră constă în colectarea de cadouri: haine, cărți, rechizite, orice

este la îndemână și ar putea folosi unor copii care nu au posibilitatea

unei vieți decente.

Colectarea are loc până în ultima săptămână de școală (23 decembrie

2011) în ED422 și în EG106 (Laborator IXIA), Facultatea de Automatică și

Calculatoare, UPB.

Pentru mai multe informații, puteți folosi site-ul inițiativei[1]. Suntem și pe Facebook, la [2].

[1] http://donatii.cs.pub.ro/

[2] https://www.facebook.com/donatii.copii

Vrei sa participi la un eveniment fun al facultatii?

Vrei sa iesi cu prietenii la patinoar?

Daca da, Facultatea de Automatica si Calculatoare, impreuna cu Liga
Studentiilor din Facultatea de Automatica si Calculatoare, au placerea
sa te invite la patinoar [1], in cadrul evenimentul ACS Winter
Skating[2].

Te asteptam dupa programul de mai jos:
* Marti 13 dec ora 16:40 - Anul 1
* Luni 12 dec ora 19:00 - Anul 2
* Miercuri 14 dec ora 19:00 - Anul 3
* Luni 12 dec ora 16:40 - Anul 4
* Marti 13 dec ora 19:00 - Master anii 1 si 2

ATENTIE! Joi 15 dec ora 22:00, anul care a adunat cei mai multi
studenti pe patinoar, va primi o a doua iesire, gratuita!

Pentru inscriere, va trebui sa achiti suma de 10 RON responsabilului
de serie[3]. Daca nu detineti patine le veti putea inchiria de la
patinoar in schimbul sumei de 10 RON. Responsabilul va completa numele
participantilor la una din paginile de la [3].

Daca vrei sa ajuti la popularizarea evenimentului, poti folosi [4] sau [5].

Pentru mai multe detalii, nu exista sa parcurgi wiki-ul[2].

Te asteptam!

[1] http://www.patinoaronline.ro
[2] http://patinoar.cs.pub.ro
[3] http://patinoar.cs.pub.ro/wiki/responsabili/home
[4] http://patinoar.cs.pub.ro/wiki/promovare
[5] https://www.facebook.com/events/296102303755955

Și cea din urmă, Facultatea.

Generala am terminat-o ca programator BASIC, liceul ca programator PHP, facultatea … imediat.

Încă din primele zile de Calculatoare, am văzut că să am propriul CMS, nu e chiar atât de cool. Mihai, de exemplu, avea propriul MMORPG; fiecare dintre colegii cu care îmi petreceam timpul știa câte ceva cool. Vlad părea că știe mai multe decât proful de USO, când începea să dea din gură despre personalități din Computer Science. Și nu știam aproape de loc vorbi engleză. Și nu citeam slashdot și credeam că xkcd e typo.

La USO aveam ubuntu în laborator, erau chiar CD-uri pe care le puteam lua acasă. Din al doilea semestru, am făcut GNU/Linux (Ubuntu) sistemul de operare principal. Și nu m-am uitat înapoi . După cursul de USO, am rămas cu două lucruri: Linux e cool și Linux e free pentru că dezvoltat deschis de către voluntari. Din dorința de a da ceva înapoi comunității, și pentru că erau la îndemână, am început să contribui cu traduceri. Și am făcut asta destul de mult timp, unii chiar râdeau zicând că “Alex nu scrie cod, Alex face traduceri”.

Am fost acolo când ROSEdu prindea contur*) și am participat sub la diverse activități de-a lungul timpului: ca programator al WoUSO, organizator Ubuntu Install Fest, coordonator al Cursului de Dezvoltare Liberă, responsabil cu prezența web (pasiune veche). Am intrat în Echipa Ubuntu România și Grupul pentru Software Liber. Abia în primul an de master am aplicat și participat la Google Summer of Code, dând astfel înapoi comunității FOSS și cod, nu numai traduceri .

În facultate am învățat (din nou, de data asta bine, fără influențe ++) C. Apoi Java și câte ceva din alte limbaje. Prin anul 4 am ales Python ca limbaj de bază. Am rezolvat o groază de teme și am luat habar de computer science.

Au venit vremurile cool, cu domeniu prenume.nume.ro, cu linkedin, CV și facebook.

Acum termin masterul de securitatea rețelelor informatice complexe. Lucrez pentru mine: programez, administrez, documentez, coordonez, plănuiesc și fac asta cu plăcere.

-

Nu am o concluzie pentru această mini-serie; un clișeu de genul: “follow your dream”, nu-și are rostul – habar nu aveam în clasa cincea ce-i ăla inginer în calculatoare și ce face un astfel de om. În plus, acesta nu este un sfârșit, ci doar un punct intermediar, o piatră de hotar .

Thanks for reading.

Partea a doua: ani de liceu.

În clasa a noua, pentru că intrasem la liceul bine cotat din Curtea de Argeș, pentru că știam să cer și findcă mai mereu am avut noroc, am primit de la mătușa mea primul meu PC: vechiul ei laptop Toshiba, 486 DX4, cu floppy și windows 95. Dura între 3 și 5 minute să pornească. N-avea touchpad ci trackpoint, la fel ca thinkpad-ul din prezent . Făcea ca un motan, dar era al meu.

La gazda unde stăteam, aveam internet, tot cu țârâita, dialup-ul genial (nu mai știu de ce zic genial, am impresia că era ieftin) de la Connex, Xnet. Cu toate astea, baza pentru ce am învățat legat de programare, nu venea de pe internet, ci din ediția tipărita a PC Magazine (cineva adusese niște teancuri cu reviste vechi de 5 ani). Erau super, multe articole conțineau bucăți de cod; smalltalk (dar nu înțelegeam boabă), cât și Assembly – despre care cum-necum știam câte ceva. Țin minte că am citit și un articol despre Java, cu multe buzzwords, ca despre o tehnologie extraterestră.

La școală, secția Matematică-Informatică intensiv (privin înapoi, mi se pare exagerat acest intensiv), ni se preda, instrucțiune cu instrucțiune, limbajul C. Îi ziceau C++, pentru că foloseam cin>> și cout<<, dar era mostly C. După ce am rescris spânzurătoarea ca să folosească în întregime setul ASCII, iar victima să arate a om, am început să cochetez cu ideea de a scrie un joc interactiv și grafic. Primul snake era din caractere @ și nu se termina niciodată. Din reviste am furat codul assembly care mă aducea din DOS într-un mod grafic VGA (320×200, 256 de culori) și în care puteam scrie direct în memoria video – fiecare număr între 0 și 255 reprezenta o culoare. Am definit un format de imagine (gen PPM) și am scris un editor banal de astfel de imagini. Apoi am făcut Pacman, scris în C++, obiectual (după o carte veche și groasă), cu double buffering și scrolling (harta mai mare decât ecranul VGA), o combinație între Pacman și Dina, cu animăluțe semiinteligente. Îmi pare așa rău că am pierdut codul. Îmi plăcea să programez, să fac lucruri care se mișcă, să primesc laude pentru asta.

Undeva pe la acest moment, am schimbat laptopul pe o placă de bază + procesor și carcasă; apoi pe rând, am luat rami, harddisk, monitor și restul de bucățele, până mi-am făcut calculatorul meu.

Pe la sfârșitul clasei a zecea, profa de informatică mi-a dat spre documentare un mic curs de HTML, PHP și MySQL. Cât de cool mi s-a părut la acel moment, când aveam net cu lingurița, să pot să scriu eu site-uri, și nu orice fel de site-uri, ci dinamice. Cam pe aici s-a terminat pasiunea pentru jocuri VGA. Mi-am făcut propriul CMS, XL_ES (xl’s easy site, xl eram eu, de la Alex, nu de alta).

Interfața era o clonă a Gmail-ului (am avut cont de Gmail în 2005, fratele lui Alex avea trei invitații, două ni le-a dat nouă). Cu toate astea, știa articole, categorii, pagini, atașamente, redirectări, file browser, templates, un mic wordpress. Privind înapoi, nici nu știam că există WordPress. Am vrut blog, l-am scris. Era atât de simplu pe vremea când vorbeam PHP .

Scriam pe blog. Foloseam yahoo messenger shi eram convins k limba romana s scrie oriqm imi tună. Articolele erau fie poze cu fratimio, fie poezii, fie linkuri găsite, fie cereri de melodii (știe cineva cum se numește melodia cu versul …), fie tot felul de lamentări sau anunțuri. În perioada asta am făcut site-ul liceului și am fost gata-gata să intru într-un proiect în echipă (cu Alex și Andrei, precum și Tase, care ne aducea pizza și cărți, în schimbul programării).

A fost fain în liceu, la un moment dat am testat chiar Linux (tipul care făcea rost de CD-uri cu filme, avea în catalog și Red Hat, pe 6 discuri, am zis să încerc). N-a mers mouse-ul, am renunțat. Apoi am dat cu nasul de ubuntu warty, același rezultat. Windows XP mergea mai bine . La un moment dat, am tradus un progrămel freeware (nu mai știu ce făcea, avea legătură cu look’n'feel-ul XP-ului), am trimis traducerea și a fost acceptată. Super achievement.

Și așa, pe neștire, a venit peste mine facultatea. Ultimul post pe blog l-am scris dintr-un internet caffe de lângă universitate, în perioada admiterii. Cu titlul “S-a terminat (aproape)”, habar nu aveam că încheia o perioadă.

De ce computer science? Pentru că am redus opțiunile la Cibernetică și Automatică. Pentru că la Cibernetică păreau grele subiectele. Pentru că mi s-a spus că la Calculatoare e cel mai greu. Pentru că am intrat .

Nu strică niciodată să pui memoria la încercare; plus exercițiul scrisului este unul benefic, și-mi face chiar plăcere.

Partea întâi a acestei serii: Școala generală.

Eram în Școala Generală (cu clasele I-VIII din Galeș), în clasa a V-a (1999) când am deschis prima dată un calculator. Erau două HC-uri în cabinetul de Biologie și Informatică: unul negru, cu toată logica în tastatură și programe pe casetă audio și un mic TV pe post de monitor, și unul alb, care avea două unități de dischetă, din acelea mari, de 5 1/4 inchi.

Cel negru avea un joc, ceva cu un avion care evita obstacole, trăgea în inamici și lăsa bombe pe sol. Nu m-a prins niciodată. Cel alb, avea pe o dischetă sistemul de operare, un soi de DOS. Țin minte doar că mesajele de POST erau datate cu un an înainte de 1987, anul nașterii mele. Mai mult decât DOS, putea fi programat, avea GWBASIC, un interpretor de BASIC. Inutil de adăugat că ecranele erau verde/negru, tastaturile nu aveau tasta Super (windows), totul mirosea a plastic vechi și totodată nou.

În prima oră, proful, Mihai Vasile, ne-a vorbit despre componentele unui calculator și principiul de funcționare. O săptămână mai târziu, aflam despre „algoritm”, înșirarea de acțiuni, sau schemele cu dreptunghiuri și cu romburi. Mi-aduc aminte că ne-a prezentat algoritmul lui Euclid pentru aflarea celui mai mare divizor comun. Și ora următoare am avut lucrare, să-l reproducem. Am fost praf și asta m-a motivat să încerc mai mult să înțeleg (proful era tipul cool, abia ieșit din facultate, cu 10, poate 12 ani mai mare decât noi, care cred că făcea informatică la o școală generală de la țară, de plăcere). După ceva timp, în laborator, colegii făceau coadă la HC-ul negru, pentru a juca avioane, iar eu profitam de acea oră pe săptămână, cât puteam să explorez gwbasic. Era interesant de programat: câteva cuvinte cheie, fiecare linie începea cu declarația numărul de linie; programam din 100 în 100 pentru că sigur uitam lucruri, iar apoi puteam modifica folosind indecșii nefolosiți. Când nu mai puteam insera cod, foloseam GOTO undeva în viitor (cred că asta se numește spaghetti programming).

Primul meu program, la care am lucrat săptămâni (câte o oră pe săptămână), a fost spânzurătoarea în ASCII. Cuvântul secret era hardcodat, nici vorbă de spânzurătoare, ci doar un progressbar cu “=”-uri care se transformau în “#”-uri. Era cool și eram mândru.

Undeva aproape de vacanța de vară, ne-a vizitat (în timpul unui cerc școlar, sau alt eveniment) un PC. Rula Windows 98, avea Paint, un soft de e-learning și jocul Hercules. Cât de diferit și „de ultimă generație” părea.

Anul următor din generală, n-am mai făcut informatică. Au venit niște 486 cu dischetă de 1,44 inchi, cu Mario, Dina, Supaplex și multe alte jocuri, precum și Paint cât cuprinde. Țin minte că o dată sau de două ori am scăpat de la ore pentru a instrui pe cineva în laboratorul de informatică; nu aveam calculator acasă, dar mă descurcam de minune cu windows 95 – citisem o carte, “introducere în Microsoft Windows 95″.

Și pentru că toate lucrurile bune se termină, spre finalul școlii a venit și un calculator cu unitatea centrală tower (pe verticală). Era Pentium 4, avea 64 MB de RAM și rula Windows XP. Avea și un modem, pe care l-am instalat și prin care am descoperit internetul. Da, cu țârâita. Da, când nu ocupa unica linie telefonică a școlii. Și da, de multe ori fără imagini, pentru că dura o veșnicie să se încarce. Nu-mi aduc aminte foarte multe din acele timpuri, doar sentimentul de descoperire a ceva cu totul nou (le fel ca atunci când am jucat Hercules color). Perioada cu acest computer m-a învățat Word și Excel (cineva trebuia să știe și din ăstea într-o școală).

This fall, ROSEdu[1] introduced a new project: TechBlog [2]. Since we managed to gather a lot of technical-oriented in our  community, each having things to say about different technologies, we built a place where to share such knowledge in the form of a blog.

Here is my first contribution.

Rescuing executable code from a process [3]. Comments on reddit [4].

A process is an instance of a binary executable file. This means that when you ‘run’ a binary, the code from the storage media is copied into the system’s memory, more precisely, into the process’ virtual memory space. From a single binary, several processes can be spawned.

The virtual memory of a process, made up of pages, is mapped to several things, like shared objects(libraries), shared memory, stack and heap space, read-only space and executable space. A good way to view what is mapped to what is with the pmap utility, or by just looking in the /proc directory hierarchy. The /proc/$PID/maps file (where $PID is the process ID of the targeted process) has the page mappings. Also in /proc/$PID, you can find other useful files, like the exe file that contains a symlink to the executable or the fd directory that contains symlinks to all the files opened as file descriptors in a process.

Except useful information, what can we get out of the procfs? Here is a situation that has been known to happen. You are in a console, with your bash shell, and you manage to delete some important files, like /bin/bash. Without that executable, you cannot run new shells and on a restart, your system will be inaccessible. What can you do?

The code of your bash is no longer on the hard drive, but it is in the virtual memory of the process you are currently running. You can find out what’s the PID of the current shell instance using $$ enviroment variable . Knowing that, you can cd to the /proc/$$ and access the content of the exe file there.

Although the exe file is shown as a link to the original file that is now deleted (thus the link should be broken), if you cat it, you will get its binary content. In fact, all the original binary file. Here is the step by step process:

/bin # md5sum bash
e116963c760727bf9067e1cb96bbf7d3  bash
/bin # rm bash
/bin # echo $$
5051
/bin # cd /proc/$$
/proc/5051 # ls -la exe
lrwxrwxrwx 1 root root 0 2011-11-15 23:47 exe -> /bin/bash (deleted)
/proc/5051 # cat maps
[snip]
00f9e000-00f9f000 rw-p 0001c000 08:01 263123     /lib/i386-linux-gnu/ld-2.13.so
08048000-0810c000 r-xp 00000000 08:01 284760     /bin/bash (deleted)
0810c000-0810d000 r--p 000c3000 08:01 284760     /bin/bash (deleted)
0810d000-08112000 rw-p 000c4000 08:01 284760     /bin/bash (deleted)
[snip]

/proc/5051 # cat exe>/bin/bash_rescued
/proc/5051 # cd -
/bin # md5sum bash_rescued
e116963c760727bf9067e1cb96bbf7d3  bash_rescued
/bin # chmod +x bash_rescured
/bin # mv bash_rescured bash

What other things can we rescue? How about a file that was opened by a process? For example, a video file, opened by a player:

alexj@hathor ~ $ md5sum movie.ogv
9f701e645fd55e1ae8d35b7671002881  movie.ogv
alexj@hathor ~ $ vlc movie.ogv &
[1] 6487
alexj@hathor ~ $ cd /proc/6487/fd
alexj@hathor /proc/6487/fd $ ls -la |grep movie
lr-x------ 1 alexj alexj 64 2011-11-16 00:11 23 -> /home/alexj/movie.ogv
alexj@hathor /proc/6487/fd $ rm /home/alexj/movie.ogv
alexj@hathor /proc/6487/fd $ ls -la |grep movie
lr-x------ 1 alexj alexj 64 2011-11-16 00:11 23 -> /home/alexj/movie.ogv (deleted)
alexj@hathor /proc/6487/fd $ cp 23 /home/alexj/movie_rescued.ogv
alexj@hathor /proc/6487/fd $ md5sum /home/alexj/movie_rescued.ogv
9f701e645fd55e1ae8d35b7671002881  /home/alexj/movie_rescued.ogv

These things are possible because the instances of the files are still kept and used by the kernel. The VFS (the Virtual File System) still has references to the inodes of the files. They won’t be released until the processes will be finished.

[1] http://www.rosedu.org

[2] http://techblog.rosedu.org

[3] http://techblog.rosedu.org/rescuing-executable-code-from-a-process.html

De vreo 3 saptamani incoace pot zice ca a inceput pe bune facultatea. Gata cu iesirile, gata cu distractiile. Singura distractie consta in zambetu` tamp pe care-l am pe fata cand imi termin temele cu succes sau cand termin task-urile la USO. N-ai nevoie de iesit, mai ales cand dai de colegi de camera ( && modul ) ca ai mei. Cred ca as putea scrie o carte despre toate chestiile care s-au petrecut aici in aproximativ 2 luni.

Toata lumea intreaba daca e greu. Nu e greu ( e foarte greu !!! ), dar daca nu-i aloci destul timp nu o sa intelegi nimic din ea. Din fericire (?!?) timpul alocat nu trebuie sa scada sub 4-5 ore pe zi ( in afara de orele la care te duci – gen cursuri, laboratoare ), altfel te arzi. Ai de invatat o gramada de lucruri noi. Tentatii sunt multe dar cum ziceam si aici : ” Esti un prost daca tu crezi ca distractia inseamna cluburi, alcool si femei “.

Meh, nu e chiar asa … au inceput partialele. Timp este destul … cat o viata de om !!! ) So, “C” here i come !

test

Quand tu veux construire un bateau,
ne commence pas par rassembler du bois,
couper des planches et distribuer du travail,
mais reveille au sein des hommes
le desir de la mer grande et large.
Antoine de Saint-Exupery

Nu am mai vorbit de mult despre procesul educațional. Aveam vreo două idei de articole legate de ce mai apăruse prin presă vara asta dar alea erau cam critice și erau în perioada în care nu mai aveam chef să scriu pe blog, printre altele. Acum nu va fi nimic critic, sper să fie câteva idei constructive deși nu știu dacă vor putea fi implementate cândva.

Pornesc de la un articol pe care l-am mai povestit pe-aici încă de când Valentin l-a propus echipei de PA. Citiți, vă rog textul din PDF și cel de pe blog înainte de a continua. Vor fi oarecum relevante și articolul nu e prea cifrat ținând cont că era abia a doua mediație.

Am găsit azi pe FB un alt articol relevant, de data asta de la Vlad. Citiți-l si pe ăsta, nu e neapărat necesar să fie citit în întregime dacă nu pare interesant. Ideea e că iar vine cineva și prezintă unele concepte într-un mod cu totul nou, legând diverse ramuri ale matematicii împreună, în ceva ce e mult mai fun decât miile de rânduri ale unei demonstrații formale. Nu neg importanța demonstrației formale dar prea mult formalism strică — și asta o spune cineva care și-a amânat câteva articole pe acest blog pentru că nu exista destul formalism în ceea ce trebuia scris, veți vedea în curând la ce mă refer. La fel cum veți vedea în curând — dacă voi apuca să-l scriu — un articol despre categorii și felul cum acestea abstractizează foarte multe lucruri. Mai e mult până acolo și iar încep să mă îndepărtez de subiectul inițial.

Pentru că adevăratul motiv pentru care am scris acest articol este un articol scris de Dorin la el pe blog. Articol care mi-a amintit — pe lângă nostalgia jocurilor jucate și pe care le voi mai instala cândva — de momentul în care Vlad propunea un curs de bridge facultativ în facultate. Nu știu exact câți s-au înscris la curs dar cred că toți cei care au făcut asta au avut de câștigat câte ceva. Păcat că nu au fost și alte alternative, m-aș fi dus bucuros la altele.

Propunerea în sine mi se pare interesantă. Să ai cursuri opționale de un joc ceva. Menite să-ți dezvolte capacitatea de gândire și de planificare. Nu voi comenta tipul de joc pentru că e irelevant. Important e să ai de unde alege ca să poți selecta ceva ce-ți place. Nu toată lumea trebuie să fie expertă în șah dar se poate ca unora să le placă go-ul de exemplu :)

Și dacă tot am ajuns la cursuri liber alese, trebuie să laud 2 lucruri. Unul întâmplat la noi în facultate începând cu semestrul trecut. Când cei care sunt acum anul 4 au reușit să obțină alegerea specializărilor în funcție de medie și nu în funcție de cine face primul click pe un buton. Tot în urma acestui event, au început să se implice oamenii în consiliul studenților și — pentru prima dată de când mă știu (a doua de fapt, că am văzut și clipurile de promovare ale lui Alex pe blogul lui — s-au organizat alegeri normale pentru consiliul ăsta și nu au fost denumite persoane din Ligă (notă: e posibil să mă înșel și să fie altfel dar la `lipsa totală/cantitatea de` transparență în activitățile ligii față de cei care nu sunt în ea nu sunt singurul care crede asta. Nu vreau să critic mai mult, chiar nu vreau să mi-i pun iar în cap :P și aici au progresat lucrurile față de primii ani de facultate, cu puțin dar tot e ceva).

Revenind la implicarea studenților, ăsta e un prim pas spre transformarea în mai bine a facultății și trecerea spre cursuri mai ok, spre mai multe discipline liber alese și nu multe filosofii băgate pe gât. Nu neg că nu sunt importante, părerea mea e că tot ce am făcut în cei 4 ani de licență a fost important undeva doar că din când în când titularul de curs uita să precizeze și unde era importantă teoria pe care o preda el. Dacă cineva avea timpul și interesul să caute afla, altfel totul părea ceva inutil. Dar tot sunt de părere că o diversitate mai mare în alegerea materiilor e benefică atât pentru studenți cât și ca feedback. Materiile care sunt primele luate ca opțional în anul 4 sunt în continuare cele prea lejere sau cele la care se face treaba serios (în această ordine din păcate).

Revenind, al doilea lucru de lăudat nu ține de noi. Am participat anul ăsta la 2/3 cursuri de la Stanford: ML și IA. Semestrul viitor voi participa la mai multe, deja sunt 4 interesante (GT, PGM, Crypto, NLP) și am mai auzit de câteva care s-ar propune. Deși au avut și ei mici probleme and stuff — feedback-ul într-un alt articol, probabil pe celalt blog –, cursurile au fost super realizate și chiar am avut ce învăța din ele. Până ce va fi și la noi un curs similar mai durează dar chiar ar fi tare.

Mă opresc aici pentru a nu depăși limita de cuvinte autoimpusă și ora din noapte autoimpusă pe ziua de azi. Voi reveni cu o continuare mai târziu, eventual după ce apar și comentarii pe aici.

Flame on (iff constructive)!

Acest cont va fi șters într-o săptămână. Pentru știri legate de viitoarele ediții TechTalks și de alte evenimente ROSEdu, follow @rosedu_org

Ok, am ajuns la facultate. E frumos, toata lumea e super ok ( cel putin pe la mine pe la facultate ). O prima impresie ( cu toate ca lumea mi-a zis ca dupa prima sesiune iti faci o impresie. eu tot tind sa cred ca nu e adevarat ) : Sunt placut impresionat de tot ceea ce se intampla in jurul meu. Ma rog, hai sa trecem la lucruri mai serioase.

Una din materiile pe care le facem la facultate se numeste USO ( Utilizarea Sistemelor de Operare ) si vine insotita ( aka la pachet ) cu un joculet pe net numit WoUSO ( World of USO ). Jocul e addictive din simplu fapt ca vrei sa fii numarul 1 si te chinui sa faci provocari sau sa raspunzi corect la intrebarea zilei. E super interesant ca ne-au facut sa invatam materia intr-un mod inteligent fara sa ajungem sa o uram.

Poti obtine puncte in mai multe feluri. Prin :

- Intrebarea zilei : evident, apare o data pe zi si are vreo 4-5 variante de raspuns. De obicei e usoara si toata lumea raspunde corect la ea.

- Provocarile intre jucatori : Aici se cam complica treburile … ai 5 minute sa raspunzi la un set de 5 intrebari care pot fi cu multiple variante de raspuns. Esti si sub presiunea timpului + ca trebuie sa mai cauti si pe net anumite chestii pe care nu le stii.

- Weekly quest : Eh, aici trebuie sa-ti mearga putin mintea. Nu mai are nici o legatura cu Utilizarea Sistemelor de Operare. Ai 10 quest-uri de genul ” De ce prefera femeile culoarea mov?” unde raspunsurile sunt destul de tricky, gen “#906090″.

- Questurile pe care le primim de pe o saptamana pe alta, dupa curs. Saptamana asta a trebuit sa facem poza cu Alex Eftimie in carne si oase. Colegii de la “Denied” au facut poza cu el ( http://postimage.org/image/ti4xwwzpn/ ) dar noua ne-a fost cam lene si am zis ca trebuie sa facem altceva. So, am “paintshopat” – pentru ca am facut totul in paint – imaginea lor si am facut succes cum ar zice unii. ( poza e aici - http://postimage.org/image/rwei9jnrr/ ).

Incep sa cred ca am nimerit exact unde trebuia si ca am facut bine ca am ales facultatea asta. Exista si hibe in sistem ( ca doar suntem in Romania ) dar per total imi place, place, place !

Vrei sa iti faci proiectul de diploma in cadrul unei companii lider in Business-to-Business (B2B) Integration si Managed File Transfer?
Vrei sa iti faci proiectul de diploma in cadrul unui program part-time, sub indrumarea unor profesionisti IT?
Te asteptam Joi, 10 Noiembrie, de la ora 10:00, in EG301 [1], la prezentarea proiectelor de diploma Axway.
Detalii despre stagiile disponibile gasiti la [2].
Va asteptam,
Echipa Axway Romania
[1] http://dl.dropbox.com/u/3304803/EG_Axway.pdf
[2] http://www.career.axway.com/position-16107

Agenda evenimentului:

10:00 Prezentare Axway Romania – HR Mgr. Anelize GIUROIU, Dir. Operations ing. Robert DAVID
10:10 Prezentare proiecte de diploma – ing. Ciprian DOBRE, ing. Stefan CATANEA
Prezentare activitati Axway Romania:
10:50 Software Engineering – ing. Stefan CATANEA
11:00 Quality Assurance – ing. Mihai TUDOR
11:10 Technical Support – ing. Adrian AVASILCAI
11:20 Sustaining Engineering – ing. Sebastian MOGOS

In theory, theory and practice are the same. In practice, they’re not.

Nu planificasem deloc să revin la acest articol. Inițial ar fi trebuit să apară în seria inițială a drumurilor dar aia a scăpat de sub control și apoi a fost transformată. Așa că, dacă nu ar fi fost istoria Dianei, nu ar fi apărut acest articol. Îl scriu acum, n-o să-l recitesc, dacă reușesc să ajung până la final îl public, altfel va fi șters (vreau să experimentez să văd ce-ar ieși dacă fac așa).

Primul contact cu un PC l-am avut puțin înainte de școală. La mama la servici. Jocuri. Prince of Persia. PacMan, Supaplex, și multe altele. Inclusiv Heretic, DOOM și Warcraft II. Pentru ultimele 3 chiar îmi făceam program pe acolo doar ca să le pot juca. Așa am ajuns până în a 5-a când am făcut rost de cheat-codes și nu a mai fost la fel de interesant.

Tot în a 5-a am fost la Palatul Copiilor sau cum se chema la cursurile de informatică de acolo. Unde nu am făcut altceva decât `tastatura` pe durata unui întreg semestru. Erau HC-uri de alea pe care fiecare tastă avea mai multe moduri (memoria de atunci nu mai e la fel de perfectă, e posibil să scriu prostii din când în când — sorry) și aia care ar fi trebuit să se ocupe să ne învețe câte ceva era destul de leneșă ca să facă altceva. Așa că mai mult ne adunam în jurul celor 2 Pentiumuri uitate pe acolo să vedem cum se jucau norocoșii din săptămâna respectivă (trași la sorți sau pe rând).

Până când într-o zi n-a putut veni ea și a venit altcineva. Ne-a scris pe tablă un program BASIC, linie cu linie și a stat de noi până l-am trecut și noi pe calculatoare. Și apoi am stat să ne jucăm. Era un hangman simplu în care toate cuvintele erau în codul programului și se mergea circular prin ele. Pregătisem câteva întrebări pentru data viitoare în timp ce mergeam acasă: cum fac să dea cuvintele aleator nu în ordine, cum schimb cuvintele fără să rescriu tot programul, chestii de astea. Nu am mai fost la ăla după săptămâna aia, mama a decis că pierdeam prea mult timp doar ca să învăț tastatura. Aparent, pe la jumătatea anului sau așa ceva s-a schimbat profesorul de acolo și cei care au rămas au început să fie introduși în programare. În Pascal parcă, nu mai știu. Am aflat asta prin a 7-a, pe vremea olimpiadelor. Deja cam târziu.

În generală am făcut ceva informatica în a 5-a: chestii generale cu ENIAC, abac, Babbage, etc terminate cu diagrame logice și ceva pseudocod. Probabil dacă am fi făcut în a 6-a și după ar fi fost ceva. Dar până în a 8-a n-am mai făcut nimic. În a 8-a ne-a îmbuibat mai mult cu suita Office și atât.

Așadar, până în liceu, nu prea am avut contact cu programarea. Exceptând cărțile de acasă pe care le-am citit într-o vreme când citeam tot ce prindeam, după ce am terminat tot ce-am găsit de Jules Verne. Exista o carte introductivă, nelegată de vreun limbaj anume. Mai era una bazată pe COBOL și de atunci nu mi-a plăcut limbajul ăsta. Mai era una de BASIC și una care prezenta mai multe limbaje. Asta ultima avea și gramatici BNF și puțină teorie de limbaje formale. Dar a fost primul contact cu limbaje precum PL/1, LISP și APL. Oricum, pe vremea aia erau doar așa cunoștințe de știut și cam atât, nu aveam pe ce să le testez.

Pentru că abia în liceu am reînceput programarea, pe C și pe primul PC personal. Până atunci am avut timp să acumulez și să înceapă să-mi placă destul de mult matematica și fizica și, într-o oarecare măsură, toate științele exacte. Deja aveam acces la informații despre premiile Nobel, multe povești despre istorie, etc. Dar divaghez foarte mult.

Introducerea în C din a 9-a nu a mers chiar cum m-aș fi așteptat. Și mai aveam de recuperat diferența față de cei care au făcut 4 ani mai mult programare. Plus că aveam nevoie de câte un motiv ca să mai stau la calculator — când nu era nimeni care să supravegheze mai dădeam câte un Alt-Tab în NFS sau în Starcraft (chiar și Diablo la un moment dat până am dat de Heroes 3 care a rămas și acum un joc de suflet). Așa că m-am apucat să implementez și să rezolv singur problemele din Tudor Sorin. Eventual, îmi mai cream și altele. Nu înțelegeam de ce soluția pe care am dat-o pentru un program care să calculeze strategia optimă de a termina un joc de whist cu 0 dura atât de mult dar tot am încercat, de exemplu.

Pe CD-ul cu Borland C mai primisem și un exemplar de Delphi și unul de C++ Builder. Și o versiune de Macromedia Flash. În timpul liceului m-am jucat cu toate și am creat diverse mici aplicații pentru diverse scopuri. Așa de formă, nimic util. Până prin a 10-a, începutul clasei a 11-a când Andrei mi-a propus să implementăm un anumit joc. Pe care am tot încercat să-l implementez până în facultate. Mai am și acum arhivele cu ultima versiune deși nu cred că aș mai merge pe aceeași cale cu care am început atunci. Joc care a contribuit la implicarea mea în Hammerfall – picat acum – și contactul cu Python. Urmat apoi de multe discuții cu Andrei pe diverse teme, idei de jocuri de implementat, idei filosofice, chestii tehnice…

Revenind, un orizont nou s-a deschis în a 10-a odată cu conectarea la interwebs. Multe resurse au fost descoperite. NeHe, AIDepot, Wikipedia, etc. Însetat de cunoaștere am început să acumulez detalii care nu păreau utile atunci. Deja aflasem de Godel și de Peano înainte de facultate.

Dar abia în facultate au început să se lege lucrurile. După ce am făcut cunoștință cu Vlad și cu Haskell. După ce am fost introdus în lumea programării funcționale și după cursul de PP. Încă nu sunt legate complet, se mai leagă și acum lucruri între ele. Mai ales pe durata zilei de joi cu un TSFP și un CCS. Dar și din lecturi suplimentare, din ebook-uri descărcate, din căutări, etc.

Practic, pe măsură ce trece timpul cantitatea de cunoștințe noi e din ce în ce mai mare și din ce în ce mai multe paralele se întrezăresc. Totuși, timpul trece și lucruri de aflat si de descoperit sunt multe..

Bun venit pe WordPress. Acesta este primul tău articol. Îl poți edita sau șterge, iar apoi poți începe “blogging”-ul!

Second teaser

Mândru locuitor al Isoropiei,

Întruchipezi abilitățile cele mai de preț al castei tale și ai fost desemnat să participi la Jocurile Fonice și să câștigi onoarea de a restaura pe Fonix, Spiritul Focului. Tribul și poporul tău îți admiră calitățile și te susțin frenetic pentru a căpăta locul de cinste pentru reîncarnarea lui Fonix.

Ești dornic și pregătit să participi la aventurile și încercările din cadrul Jocurilor Fonice. Știi că cei mai buni zotieni, oxynieni și nifesoni participă la acest joc. Faptul că cei mai buni vor fi concurenții tăi te animă și te provoacă. Ai suportul castei tale și ai încredere că, prin forțe proprii și cu suportul lor, vei fi unul dintre cei 10 care vor încarna Spiritul Focului. În sinea ta, te gândești cu ambiție la onoarea supremă de a fi întruparea lui Fonix!

Jocurile Fonice au început! Pornește aventura, vajnic luptător!

In omnia paratus

O dupa-amiază fierbinte venea în continuarea unei zile calduroase. Aerul parea că stă în același loc de săptămâni întregi, deși cu doar câteva zile înainte ploile măturaseră întreg ținutul. Rareori se auzeau sunetele unei păsări sau ale unui animal rătacit în căutarea hranei. În zare se putea distinge silueta distorsionată a unei corăbii ce trecea lin peste un pâlc de pădure. Încărcată cu minereu, corabia se îndrepta agale către munții semeți ce răsar la marginea ținutului.

Sub soarele dogoritor patru siluete se apropie de o răscruce de drumuri. Venind din cele patru zări, siluetele par că plutesc peste iarba gălbuie a preeriei.

- Știți de ce v-am invocat. Se apropie momentul! spune, cu glas hotărât, una din siluete.
- Cât timp a trecut? întrebă cea de lângă ea.
- 78 de treceri ale soarelui! se auzi a treia siluetă, cu o voce blândă.
- Deja? Trebuie să dăm de veste muritorilor. Voi merge la Consiliul Academiilor, spuse a patra siluetă.
- Eu merg la castelul celor 5 ghilde, se auzi vocea blândă.
- Iar eu voi ajunge la Adunarea Caselor, răspuse prima siluetă.

Cele patru siluete apucară fiecare pe drumul ei lăsând în urma lor un soare dogoritor ce învăluia totul cu caldura lui.

Momentan doar teaser. În mai puțin de 12 ore va veni și completarea. Pentru ceva mult mult mai fun decât ce-a fost în anii trecuți. Și cu mult mult mai multe variante de joc ;)

Gata, sunt student la Automatica si Calculatoare. Am plecat de acasa … nu mi-era dor la inceput, dar acum parca vreau sa ajung in Cernavoda sa vad ce se mai intampla, s-o vad pe maica-mea si sa stau la povesti cu toata lumea. Nu e urat aici, dar nici foarte special. Imi place ca m-am integrat si sunt prieten cu toata lumea – ca de obicei.

Am intrat in Liga Studentilor de la Automatica si Calculatoare ( vezi ca organizeaza si un concurs – detalii aici ), am participat la un proiect Google : ” Google word of Mouth ” si am primit si un tricou de la Google ( yey <3 ). Caminu e smecher, imi place. Toata lumea e smechera pe aici, oameni de treaba … imi plac craiovenii care vorbesc cu fusai si facui ). Fetele sunt, intradevar … baieti de treaba – ca la CTI !

In schimb, programu e deplorabil … imi zicea cineva ca la automatica programu` nu e facut pentru studenti ci pentru profesori. Si vad, totusi, ca asa este… Lunea, martea si vinerea sunt pline de ore … de la 8 la 10 ore pe zi ! Dar nu-i nimic, ne distram, mai invatam … ca la Calculatoare.

La final, va las o poza … mi-a facut-o o colega cand am iesit la tabla la curs ).

“Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi si noua toate”

Cam la asta ma gandesc la fiecare inceput de toamna/iarna cand temperaturile in Poli ajung sa ne faca sa ne gandim pe toti ca este momentul sa fugim cat mai avem ocazia. Ca student in primii ani, era interesant, in ultimii ani de licenta si master era deja obisnuinta, acum insa dupa 10 ani de studentie mi se pare exagerat si nepasare.

1. Nu mai vreau sa aud ca “asa era si pe vremea mea, ba chiar acum e bine”. Este o vorba tembela, specifica poporului nostru si secolului trecut cred, pentru ca in alte parti nu am auzit-o in zilele noastre. Lumea s-a deschis, nu ma mai tine aproape nimic sa stau la facultate in Romania, iar concurenta este mult mai mare, ne putem misca mult mai usor, putem pleca cand vrem. Inteleg nostalgicii care se gandesc la vremurile trecute si asocieaza amintirile lor cu frigul de acum din sali si se gandesc ca lucrurile au ramas la fel, dar asta nu e bine. Ei erau obligati sa ramana aici, din cauza sistemului tembel in care s-a trait. Noi nu mai suntem…

2. Nu cred ca nu sunt bani pentru incalzire sau pentru mici reparatii. Pentru ca tot Rectoratul si toate birourile mai bune din Poli se incalzesc cu aer conditionat sau alte aparate pe baza de curent electric. Acestea consuma mult mai mult decat incalzirea prin agent termic sau asa ar fi normal… Deci sufera numai “prostii”, iar marea majoritate a acestei categorii o reprezinta studentii. In plus, este vorba despre mici reparatii la izolarea unor geamuri, la inlocuirea altora, etc. ca sa ramana caldura in sali. Chiar nici pentru asta nu sunt bani sau nu exista interes si responsabilitate deloc?

3. M-am saturat de scuze. Nu merge liftul de 2-3 luni pentru ca se schimba. Nu merge caldura pentru ca nu stim cat de frig va fi afara in viitor (poate se incalzeste). Nu e curat pentru ca e murdar. Am adus niste prieteni care lucreaza la diverse firme de media sa se plimbe prin eg-uri acum o luna: au zis ca se mira ca acolo invata cineva la mizeria si dezastrul in care arata salile si ca nu le vina sa creada ca Politehnica (impreuna cu toate rezultatele pe care le are, dar si pretentiile pe care si le doreste) are astfel de sali de studiu. Nu te deranjeaza ca nu merge liftul daca nu muncesti prea mult si doar o lalai prin facultate (arzand-o academic), chiar daca ai biroul la etajul 3 sau 4, dar cand urci de 5-6 (sau mai multe) ori pe zi pentru ca ai de rezolvat diverse, iti cam vine sa iti bagi si tu picioarele la un moment dat. Oare cat dureaza instalarea unui amarat de lift intr-o companie privata? Sau banii A&C sunt mai prosti decat ai lor? Ca banuiesc ca nu ne da nimeni liftul moca.

4. Vinovati suntem cu totii. Principalii vinovati sunt cei care ne conduc si nu iau masuri. Apoi suntem noi care acceptam pentru ca ne-am obisnuit cu asta si, personal, cred ca sunt de vina si studentii care accepta toate aceste lucruri fara sa zica nimic. Si tot vinovati suntem cu totii pentru multe alte lucruri, cum ar fi mizeria din facultate. Inteleg ca desi avem 1 femeie de serviciu la 4 cadre didactice tot este mizerie prin sali, de multe ori ne facem curat singuri, etc. Insa este si vina noastra ca facem mizerie un pic cam mare cel putin in spatiile comune si aici cred ca ar trebui si studentii, si cadrele didactice sa fie mai atente. Insa poate este si vina mediului (pentru ca ne adaptam si suntem influentati si de mediu): daca niciodata nu este curat, atunci normal ca toata lumea arunca (vezi geamurile care nu au fost spalate de ani probabil).

5. Ne miscam inainte, dar mi se pare ca ne miscam cam greu. Iar administrativ ne miscam cel mai greu: vreau sa stiu de unde se ia o cheie, vreau sa stie ce femeie de serviciu trebuie sa faca curatenie undeva si cand, vreau sa stiu cand o sa avem lift si caldura, sa avem carioci pentru whiteboard-uri (si alte materiale didactice). Politehnica este in continuare gri spre neagra, la fel ca acum 10 ani si probabil la fel ca acum zeci de ani. Multe sunt lucruri marunte, dar care s-ar aduna daca am avea niste gospodari mai buni, care ar fi interesati si de lucrurile marunte din jur, dar care conteaza atat de mult cateodata.

Si daca am inceput cu niste versuri care se portivesc perfect situatiei, cred ca merita incheiat cu alte versuri din acelasi context, dar care ne arata ca, desi timpul este relativ, parca am vrea ca unele valuri sa treaca mai repede.

“Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece”

Filed under: acs, educatie, poli, romania Tagged: iarna, poli, politehnica, probleme, solutii, UPB

Rival Ideas v1 – Word versus Latex a fost un real succes, cu peste 50 de participanți.
Bătălia ideilor a fost intensă și ambele echipe au luptat până la capăt!

Q 2011- Treasure Hunt a fost o competiție acerbă, ce a atras 5 echipe a câte 5 studenți de anul 1 într-o aventură de descoperire a campusului, a colegilor și a lucrului în echipă!

Linux Install Fest a atras în acest an peste 80 de participanți și 30 de organizatori din rândul tinerilor asistenți și a studenților din anii mari!
Cu sprijinul voluntarilor, participanții și-au instalat și și-au configurat o distribuție de Linux la alegere, plecând acasă cu noul sistem de operare complet funcțional

AWG 2011 a fost un adevărat succes, adunând peste 130 de participanți!

La final de LIF, RI, AWG – mobilizarea generală pentru redarea în circuit a holului EC

Anul acesta Lost in UPB a atras peste 30 de participanți, ce au avut astfel ocazia să descopere campusul universitar precum și împrejurimile sale.

Boboc Advisory Board vă invită la o serie de evenimente destinate vouă!

• Vineri 7 Octombrie 2011, ora 20:00, hol EC – Academy War Games! Te așteptăm la o noapte albă de jocuri, unde îți vei pune la încercare abilitățile de gaming și de lucru în echipă! -  http://awg.cs.pub.ro
• Sâmbătă 8 Octombrie 2011 – ora 10:00  – LOST in UPB – Tur pentru descoperirea campusului UPB și a împrejurimilor – PE ROLE ȘI BICICLETE!  – plecare din față facultății- http://lost.cs.pub.ro
• Sâmbătă 8 Octombrie 2011 – ora 17:00 – Q – Eveniment de tip Scavanger Hunt – o ocazie de a explora tărâmurile neumblate ale Politehnicii și de a cutreiera campusul din inima Bucureștiului! – http://q.cs.pub.ro
• Duminică 9 Octombrie 2011 – 11:00 – Linux Install Fest – o ocazie pentru începătorii în materie de Linux de a învăța de la profesioniști secretele unei instalări de succes – http://lif.rosedu.org
• Duminică 9 Octombrie 2011 – 16:00 – Rival Ideas – Word versus Latex – dacă vrei să vezi care sunt punctele tari și care sunt punctele slabe ale fiecărei soluții te așteptăm la o veritabilă bătălie de idei – http://ri.rosedu.org

Cele 3 luni în SUA au ajuns la sfârșit. A fost o experiență interesantă. Aș putea trage linie și face câteva constatări despre cei din State.

Primul lucru pe care l-aș afirma, este faptul că toate clișeele pe care le vezi în filme sunt adevarate. De la casele cu iarbă verde în față și fără gard sau cu un gard foarte mic, la barurile în still western (mai puțin ușile rabatabile), de la surfer-ii de pe plajele de la ocean la cluburile cu covor roșu, de la liniștea din suburbii, la algomerația din marile orașe.

Altă observație este că totul în America este mare: mașini mari, porții de mâncare mari, distanțe mari. Este ceva ce face o diferență foarte mare față de Europa. Cumva este simbolic faptul o milă este valoric mai mult decât un kilometru și cum totul este la distanță mare, viața unui american este diferită de cel a unui european. Mașina este ceva absolut necesar și nu este nimic neobișnuit ca locul de muncă să fie la 50 mile distanță de casa ta. Magazine mici, de cartier nu sunt foarte multe și mare parte din cumpărături le faci de la centrele comerciale din oraș. Cum toată lumea are mașină, benzina este mai ieftină, dar, de fapt, este doar o iluzie, pentru că prețul este mai mic, calitatea este mai proastă (cifra octanică este de 75-85, 90 fiind deja de putere înaltă); acest lucru duce la nevoia de un motor mai mare (2 litrii este un motor foarte mic) și la mașini mari. De asemenea, cutiea de viteze manuală este o raritate mare. Și dacă nu era deja evidentă importanța unei mașini, faptul că ei nu au buletin sau carte de identitate și singurul lor document oficial este carnetul de conduere, zice tot. Dar un efect pozitiv este faptul că autostrăzile lor sunt peste tot și în unele intersecții, din punct de vedere ingineresc și arhitectural, incredibile (cu poduri suspendate peste poduri sustendate).

Pentru un european (mai puțin dacă ești din UK), un prim stres cred că este întotdeauna folosirea unităților imperiale folosite. Mila, foot-ul, yard-ul cu valorile lor necunoscute, în general, nici de localnici. Gradele cu F în loc de C și formatul mai neintuitiv de lună/zi/an.

Dar mi se pare că este o mare diferență din punct de vedere turistic între Statele Unite și Europa. În Europa, ești obișnuit să vizitezi castele, biserici și monumente. În State, lucrurile sunt prea noi pentru așaceva. Dar Statele au ceva foarte frumos: natura. Faptul că distanțele între orașe sunt mari, înseamnă că este loc între ele de lucruri de văzut. Parcurile lor naturale sunt foarte frumoase. Dacă Grand Canyon nu este destul de incredibil, mai sunt Yosemite și Sequoia (pe care, din păcate, nu le-am văzut) sau alte sute păduri întregi de redwoods, copacii giganți. De-a lungul costei californiene, autostada California 1 îți oferă o priveliște foarte interesantă: pe o parte, în imediata apropiere, ai oceanul și plajele sale și pe cealaltă parte, la fel de aproape, ai munți și păurile de conifere. Big Sur este un loc foarte interesant pentru că zici că vrei să mergi la plajă, dar autostrada te tot urcă într-o zonă înaltă de munte, până te pierzi în pădurea deasă; dacă vrei să ajungi la plajă, trebuie să cobori pe un drum forestier care se deschide, dintr-o dată spre o plajă cu nisip, protejată într-un semicerc de stânci.

Valea Napa era o zonă recomandat de vizitat pentru vinurile sale. O mică Frața a Californiei de Nord, dealurile acestei regiuni sunt pline de vițe de vie care dau struguri din care se produc niște vinuri recunoscute ca fiind de o calitate foarte bună. Deși nu te-ai aștepta la o zonă prielnică pentru culturi de struguri având în considerare că la câteva zeci de mile este o zonă mai mult deșertică, Napa are norocul de a atrage umiditatea și precipitațiile oceanice din San Francisco Bay. Noi am fost la o vinărie numită Hess, care este cea mai veche din Napa, deschisă înainte de perioada Prohibiției.

Dar pe lângă părțile bune, există și anumite părți mai urâte. Probabil cel mai enervant lucru (pentru mine, cel puțin) a fost numărul ridicat de zâmbete false pe fața

oamenilor care încercau să îți vândă lucuri. Nu este un lucru rău să fii prietenos, dar americanii încercă să pară atât de prietenoși pentru a le cumpăra lucurile încât este deranjant. Este un grad de ipocrizie pentru că atunci când ajung acasă, nu vor ca nimeni să le invadeze spațiul lor (noi locuiam lângă un loc care avea la intrare o serie de semne mari cu “No trespassing”). Dar poate că nu era neapărat un lucru rău că lumea zicea “mulțumesc” (ok, “thank you”) pentru orice lucru. Mâncarea, era destul de diferită pentru un european și a zice eu, mai rea. Totul era forte dulce sau condimentat și, evident, mare.

Sunt, probabil, multe lucruri pe care le-am ratat în această serie de articole, pentru că au fost multe lucruri. Trei luni au fost destul de mult, dar tot nu suficient pentru a face tot ce era de făcut. De la San Franciso la Los Angeles, de la Oceanul Pacific până la munții Sierra Nevada și mai încolo, la deșerul Mojave, California a oferit multe atracții. It was fun while it lasted.

O propoziție dintr-un discurs plin de sfaturi de viață (discurs ce a fost transformat și într-o melodie) zicea “Live in Northern California once, but leave before it makes you soft”. Îmi pare bine că am reușit să am această experiență. Cuvinte anterioare erau “Live in New York City once, but leave before it makes you hard”. Ar fi frumos dacă aș avea și ocazia să conosc și costa de est.

Mi-am luat rămas bun de la Mountain View și San Francisco, de la US-101 și de la California și am părăsit continentul american îndreptându-mă spre Amsterdam, la aeroportul Schipol, unde m-am întors la prețurile europene și apoi acasă, în România.

Intrucat 1 octombrie pica sambata, in acest an majoritatea universitatilor (UPB, dar si Universitatea Bucuresti, UBB, UVT, UPT, etc) vor incepe anul universitar luni, 3 octombrie. Exista insa si cateva universitati care vor incepe cu o saptamana inainte. In orice caz, cei interesati, ar trebui sa caute pe Google: “structura an universitar 2011-2012″ + universitatea de interes.

Ca si in alti ani, la nivelul UPB nu s-a anuntat oficial structura anului universitar si probabil se va face undeva in apropriere de 1 octombrie.

Filed under: acs, poli Tagged: 2011, facultate, incepe

San Fancisco este cel mai apropiat oraș mare de Mountain View, drept consecință, un loc pe care l-am vizitat des… foarte des…

Cel mai ușor mod în care poți ajunge în SF este mergând cu Caltrain-ul. Acest tren circulă pe un traseu între San Francisco și San Jose, având opriri în orașele importante din Silicon Valley. Din MTV până în SF, faci aproximativ o oră mergând cu Caltrain-ul, care circulă cam din oră în oră, de pe la 7 dimineața până pe la 12 noaptea. Primul vagon este rezervat pentru biciclete, și este recomandat să ai o biciletă cu care să mergi în oraș. De asemenea, este întotdeauna recomandat să te îmbraci gros când vii în SF pentru că vântul este ceva aproape permanent.

Este un oraș mare, bineînțeles cu un centru cu clădiri înalte și o suprafață foarte mare datorită zonei metropolitane din jur. Stația de Caltrain din San Fancisco te lasă într-o zonă destul de centrală din punct de vedere turistic. În apropiere este o stradă numită Embarcadero care merge pe conturul nord estic al orașului ce este mărginit de San Francisco Bay. Zona aceasta este, după cum îi zice și numele străzii, portul (vechi, dar încă funcțional) al orașului.

În partea estică a Embarcadero se află AT&T Park, care este stadionul echipei de baseball locale, The San Francisco Giants. Este o arenă mare și specială pentru ca este fix pe marginea apei. O lovitură (foarte) puternică din stadion ar arunca o minge în apă. Este o zonă foarte aglomerată când Giants au meci, deoarece americanii vin cu toată familia la acest spectacol. Un meci de baseball nu este doar un simplu meci, ci un eveniment întreg pentru spectatori, care sunt foarte apropiați de echipa lor.

Portul începe la Bay Bridge, cu Ferry Building, unde era punctul de control pentru bacurile din Bay. Clădirea iese în evidență prin turnul său cu ceas, care a supraviețuit cutremurilor din oraș. Acum este folosită ca o clădire de magazine. “Pier 39″ este un loc mai turistic, loc în care se află și acvariumul. Este în apropierea Fisherman’s Wharf, unde poti merge să vezi focile. Pontoanele sunt mari și mici și găzduiesc vase de la bărci de pescuit la nave de coazieră pe ocean. Magazine de suveniruri și multe restaurante cu specialități din pește. Un prânz sau o cină aici oferă o masă bună alăguri o priveliște foarte frumoasă. În zonă, multe firme oferă tuturi pe Bay, spre Alcatraz și Angel Island.

Insula Alcatraz este unul dintre principalele atracții alte orașului. Această stâncă (numită chiar “The Rock”) are o istorie destul de încărcată. A pornit ca o fortăreață militară, ale cărei tunuri apărau intrarea în San Francisco Bay, apoi a fost transformată în închisoare militară în timpul Războiului Civil American. În 1933, insula a devenit închisoare federală, lucru pentru care a rămas cunoscută în istorie. Datorită locației sale, Alcatraz era perfectă ca închisoare: dacă celulele și zidurile interne nu te blocau pe insulă, apa rece și plină de curenți puternici te țineau departe ce civilizație. Oficial, nici un om nu a evadat din Alcatraz, cu excepția cazului Frank Morris și frații Anglin, care se zvonește că au supraviețui încercarea lor periculoasă de evadare. La Alcatraz au fost trimiși unii dintre cei mai periculoși criminali ai Americii, printre care Robert “The Birdman” Stroud, psihopatul cu un IQ de 134 și Al Capone, gangsterul din timpul prohibiției. O sentință la Alcatraz era una oribilă… dacă faptul că ești închis alături de cei mai periculoși oameni sau condițiile de acolo nu erau destul, trebuia să trăiești cu faptul că aveai o priveliște asupra San Francisco-ului animat, aflat la doar câteva mile apropierem peste apă, dar, totuși, la o distanță imposibilă. Este un loc foarte ciudat să mergi ca turist, dar locul este amenajat acum în așa fel încât să îți dea o imagine foarte bună a ce însemna închisoarea Alcatraz. Închisoarea a fost închisă în 1963, când s-a decis că sistemul de penitenciare din America trebuie să treacă de la unul punitiv la unul corecțional. Ultima bucată de istorie a Alcatraz aparține Ocupației indiene a insulei din 1969-1971, când mai multe triburi de indieni americani au invadat insula în semn de protest pentru felul în care erau tratați de guventul Statelor Unite.

Dacă mergi cu mașina spre SF, faci cam tot oră, ~60 mile, mergând pe US 101, drumul ce traversează SUA de la nord la sud. US 101 este, în general, freeway, dar în unele situații, este doar un drum printr-un oraș (un fel de E85 în Europa). Mergând pe 101 în SF spre nord ajungi la simbolul orașului, podul Golden Gate. Dacă nu este acoperit de ceață (ceea ce se întâmplă extrem de des) poți să vezi un mostru de metal ce unește cele două maluri despărțite de San Francisco Bay. Imediat la nord de GG Bridge este un vista point, de unde poți vedea oașul, Alcatraz și Angel Island și oceanul vast. Imediat ce ieși la nord de Golden Gate, începe o regiune care pare mai mult de munte decât metropolitană. În apropiere se găsește parcul național Muir Woods, cu o colecție de redwoods, copaci înalți de zeci de metri și de sute de ani vechime.

În apropierea întrării la Golden Gate Bridge, se găsește Golden Gate Park, un parc ce acoperă un cartier înteg din oraș. SF nu este un oraș foarte gălăgios, dar parcul este un loc foarte bun de făcut plimbari de relaxare, jogging și picnicuri. În acest parc se află Academy of Science, un muzeu de ștințe ale naturii. Este un loc în care orice elev de gimnaziu ar trebui să îl vadă. Conține un planetarium, sub forma unei sfere ce se întinde pe 3 etaje. O alta sferă, este o pădure tropicală închisă, în care poți să urci într-o spirală în jurul copacilor înalți, simțindu-te ca într-o pădure adevărată, inclusiv cu caldura și umiditatea și păsări și insecte.

Un lucru ce definește San Francisco sunt dealurile din oraș și străzile foarte abrupte, multe dintre ele aproiindu-se de unghi de 45 de grade. Cea mai cunoscută stradă cu unghi amețitor este Lombart. Acestă stradă ar fi fost imposibil să fie urcată sau coborâtă drept, așa că este făcută șerpuită. Are un singur sens, putând doar să cobori pe ea, și interiorul curbelor este umplut e grădini cu flori. Strada este una dintre cele mai vechi și nu este asfaltată ci are pavele. Este un test foarte interesant pentru șoferii pasionați. Tot specific SF și datorat dealurilor sunt cable carts. Echivalentul tranvaelor (și trase acum 100 de ani de cai), nu pot circula cu propria putere pe șine datorită unghiului străzii, așa că sunt trase în sus cu ajutorul unor lanțuri ce se găsesc în pământ, asemănător cu un funicular.

Ca locuitor al orașului, stai în niște blocuri de doar câteva etaje, deoarece relieful nu permite clădiri prea înalte (mai puțin în centru, pe Market Streat, unde se găsesc mare parte din clădirile de birouri). Am avut ocazia să intru într-un apartament din SF și am fost surprins să văd cum arată înăintru. Totul este foarte înghesuit și spațiile lunt mici. Dar ce este foarte frumos, majoritatea blocurilor permit locatarilor accesul pe acoperiș. Aici, chiar dacă este foarte des un vânt puternic ce bate, oamenii au scaune și mese afară și un grătar pregătit. Priveliștea este una foarte frumoasă pentru că dacă ești pe o colină, poți vedea mare parte din oraș, podul Golden Gate și San Francisco Bay.

San Fancisco este un oraș frumos de vizitat și de locuit. Este mare, dar destul de liniștit. Ai în apropiere cam tot ce ai avea nevoie, de la magazine și firme mari, la parcuri, o plajă lângă ocean sau o pădure de munte. Dacă Los Angeles este inima Californiei de Sud, San Francisco este inima Californiei de Nord.

Deși nu era în planul inițial, direcția pe ziua de luni nu a fost acasă, ci un obiectiv mai îndrăzneț, un loc numit Death Valley. După cum sugerează numele, locul este o zonă foarte neprietenoasă din punct de vedere a climei, putând ușor să îl numim si altfel: Iadul. Această vale are o caracteristică foarte interesantă: este sub nivelul mării, aici găsindu-se cel mai jos punct aflat pe pământ din America continentală. Acesta este și motivul pentru care zona este foarte caldă. Pentru a ajunge la el, am părăsit statul Nevada și am intrat iar în California.

La fel cum mare parte din Grand Canyon este un parc național, așa și o parte din Death Valley face parte din Death Valley National Park, cu o taxă de intrare de 20$ pentru mașină (taxă care merită, având în considerare că ai o stradă foarte bine asfaltată în mijlocul pustietății și indicații turistice). Dupa ce am intrat în parc, am început să coborâm în altitudine cu fiecare milă condusă. Vedeam cum GPS-ul și semnele de pe marginea drumului indicau că am coborât sub 0 metri altitudine. Căldura devenea infernală. Dacă scoteai mâna pe geamul mașinii, chiar dacă mergeai cu 100 mile pe oră, simțeai ca și cum bagi mâna în flăcările unui foc. În jur nu era nimic, doar șoseaua în fața ta și pietrișul din dreapta și stânga, fără pic de vegetație.

Prima oprire a fost la Zabriskie Point, un deal pe care vedeai partea muntoasă a zonei. În acei munți, acum 100 de ani existau mine ce extrăgeau resurse minerale din vale, cea mai exploatată fiind boraxul. Deși din cauza condițiilor în care trebuia să faci extracția și transportul, nu părea că merită efortul. Din acel punct am început să coborâm spre un loc numit The Devil’s Golf Course. Dacă este vreo imagine a cum arată Iadul, aceasta este. O suprafața foarte mare de pământ acoperită cu niște pietre foarte ascuțite, dar care, dacă te apropi de ele, descoperi că sunt, de fapt, bucăți mari de sare. Găuri în pământ încă există, pe unde apa cu sare a ajuns la suprafață. Datorită căldurii, apa s-a evaportat, rămânănd doar sarea la suprafață.

Destinația finală din parc a fost un loc numit Badwater. O suprafață cu o rază de câteva mile, complet plată, acoperită de un strat gros de sare. Dacă te uitai în jos și ignorai călura de afară, puteai să juri că este zăpadă. Puteai să și desenezi în “zăpadă”. Este de inimaginat cum ar putea exista viață în acest loc, dar într-un colț al Badwater există o mică baltă (pentru că nu o pot numi lac) în care găseai niște insecte. De la acest lac, dacă te uitai în spate, se vedea un munte și pe versantul său, la câteva zeci de metri în sus, vedeai un semn mare zicea “Sea Level”, noi fiind la 86 metri sub nivelul mării. This is as close to Hell as you’ll ever be.

În drum spre ieșirea din parc am mai oprit la un loc de unde am făcut o foarte scurtă plimbare, urcând printr-un canion spre un loc numit Natural Bridge, care era, intuitiv, un pod dintr-o stâncă între doi versanți. Am luat un drum numit Artist’s Road care urcat și coborât pe dealuri din Death Valley. Dacă pustiul de până acum nu ni s-a părut deșert destul, fix la ieșirea din parc am văzut dune de nisip. Am ieșit să punem mâna pe nisip, care era relativ rece la suprafață din cauza vântului, dar dacă săpai câțiva centimetri în pământ, ajungeai la nisip fierbinte, pentru că toată căldura din atmosferă era reținuta în pâmânt.

Am ieșit din parc, dar nu și din Death Valley. Am început să urcăm foarte mult, ajungând pe niște munți destul de înalți de unde vedeai toată valea. Ieșind din zona Death Valley, începeam să vedem peisaje mai apropiate de ce erau în California. Restul drumului de aici încolo însemna doar terminat cele câteva sute de mile rămase pe autostrăzi. Drumul a fost frumos. Driving down the Lost Highways of the US. Ne-am îndreptat spre munții Sierra Nevada, cei mai înalți de pe continentul american. Se întuneca și am prins apusul deasupra munților în vest dar, pentru că trebuia să trecem peste ei, apusul a ținut foarte mult pentru că l-am prins și în spatele lor. Am trecut pe lânga Lacul Isabelle, în apropierea Sequoia National Park, lac format datorita unui baraj pe un râu ce curge din Sierra Nevada.De la Bakersfield am continuat spre I-5, apoi pe US-101 spre Mountain View, unde am ajuns la miezul nopții.

Mașina pe care o închiriasem avea la bord aproximativ 1000 mile când am plecat. Am returnat-o cu aproape 3000 de mile și cu o întreagă aventură prin deșert drept trecutul ei și al nostru.

Duminică dimineață ne-am trezit, am stâns cortul și am pornit iar la drum, cu destinația finală Las Vegas, dar cu opriri pe drum. Înainte să ieșim din Grand Canyon National Park am oprit la ruinile Tusayan, ruinile unui pueblo, o așezare a unor indigeni din zona accea, indienii Hopi. Doamna de la muzeul de lângă runine ne-a povestit despre indienii din sud vestul Statelor Unite, despre Hopi, Apache și Navaho. Ieșind din parc, am continuat să vedem imagini incredibile ale canionului care se extinde mult în estul parcului. Am continuat spre un alt parc ce era o rezervație de indieni (indienii Sinagua), Wupatki National Monument. Aici am văzut alte ruine de pueblo (termenul se referă și la cultura Pueblo), mai mari și mai întregi. Eram deja într-o zonă total deșertică, unde nu era vreo așezare pe o rază de zeci de mile. În afară de vegetația tipică de deșert, nu vedeai vreun copac care să ofere umbră. Pământul era foarte neprietenos și este greu de imaginat cum oamenii trăiau acolo, dar existau comunități de zeci și chiar sute de oameni în acea zonă. Am văzut un fel de cetate, comparabilă cu o cetate mică medievală, doar că în loc să fie gri, avea culoarea roșu aprins, intregrându-se cu deșertul. Mergând în continuare câteva zeci de mile prin acest parc ajungem la o zonă mai de munte. Intram în Sunset Crater Volcano National Monument. Muntele respectiv era un vulcan și erau zone unde vedeai urmele lavei de la erupție. Ieșind din parc pe partea cealaltă a muntelui era deja complet altă lume: verdeață și copaci. Surpriza mai mare a fost când a început să plouă cu stropi mari și deși, atunci când cu jumătate de oră înainte eram într-un desert unde singura apă era cea din sticlele nostre.

Ne-am continuat drumul prin Arizona până la un alt parc national, Walnut Canyon National Monument, aflat lângă un oraș numit Flagstaff. Tot o așeazare de indinei Sinagua, era foarte intersant pentru că într-o zonă montană, pe valea unui râu, unde triburile de indieni și-au construit case în versantul muntelui. Zidurile caselor lor au rezistat aproape 1000 de ani în acest munte și puteai să vezi cum își trăiau vitața. Casele erau la câteva sute de metri deasupra răului de care depindeau, pe niste pante aproape verticale. Un drum pentru turiști care te ducea în jurul văii unde erau așezările nu se compara cu ce trebuiau indineii să facă pentru a circula prin orașul lor. Casele erau foarte inginerește gândite, fiecare familie având o cameră unde își putea face un foc, protejat de ploaie pentru că aveau stânca deasupra lor și protejată de frig și căldura datorită zidurilor din piatră și lut.

Din Flagstaff am plecat pe I-40 spre Las Vegas. Autostrada mergea paralel (sau uneori coincidea) cu faimoasa Route 66. După ceva ore de mers, am ajuns la Hoover Dam, faimosul baraj de pe Râul Colorado. Am trecut podul ce lega Arizona și Nevada și am oprit pe partea din Nevada a barajului într-o căldură infernală (chiar dacă era 6 seara). Complexul construit din beton era încins de soarele de afară și era ca și cum intrai într-o sobă.

Boulder Dam, cum se numea atunci când președintele Hoover a ordonat construcția barajului în 1931, în timpul Marii Depresii, a fost deschis în 1936 de F.D. Roosavelt, care a schimbat numele în Hoover Dam. Construcția este imensă, înălțimea barajului fiind comparabilă cu adâncimea Grand Canyon. Pereții groși de beton trebuie să țină în spate puterea răului Colorado, al cărei apă este oprită în lacul de acumulare Lake Mead. Cele 4 turbine ale centralei hidroelecrice sunt împărțite între cele două state vecine, mijlocul barajului fiind și punctul de graniță între Arizona și Nevada. Lângă baraj, se află un monument dedidat Statelor Unite și inginerilor americani care au construit Hoover Dam, care atestă minunăția inginerească a proiectului.

Pe la 20:00 am ajuns în Las Vegas. Las Vegas a fost exact te așteptai: orașul cazinourilor, deși nu stilat cum este Monte Carlo. Căldura era incredibilă, chiar și seara/noapea. După ce ne-am cazat la motel, am vrut să mergem spre centru, trebuind să traversăm o autostradă… am mers pe jos PE autostradă alături de mașinile în viteză. Am mers pe strada principală, Las Vegas Strip, unde erau cam toate hotel-cazinourile faimoase: Luxor (care era o piramidă), MGM Grand, Mirage, Caesar’s Palace, The Bellagio. The New York Casino avea un montagne rouse în care puteai să te dai. Casinoruile erau… cazinouri. Cel mai frumos (și singurul) lucru văzut a fost Spectacolul Fântânilor de la Bellagio. La fiecare jumătate de oră ziua, sau la fiecare sfert de oră seara, era pornită o melodie în boxele din fața hotelului ce avea o fântână imensă și jeturi de apă erau aruncate în aer în ton cu acordurile melodiei. Apa ajungea la zeci de metri în aer și alături de efecte de lumini făceau un spectacol pe cinste.

Dar per total, Las Vegas a fost destul de neimpresionant (mult mai neimpresionant decât Los Angeles). Luni dimineața am plecat de la motel, după ce am pierdut 2$ la un joc de ruletă într-un singur tur (nu puteam să plec din Las Vegas fără să joc măcar un joc). Orașul ne-a dat afară cu cineva neașteptat pentru căldura de afară: cu ploaie.

După ce am stat aproape 3 luni de zile în California, de weekend-ul prelungit de Labor Day (5 septembrie) am zis să facem un drum mai lung: Grand Canyon,Arizona și Las Vegas, Nevada. Nu am luat avionul, ci am ales o variantă mai interesantă: un drum de 15 ore (într-un sens) cu mașina pe drumurile din SUA. Planul era să plecăm de vineri seara, condus toată noaptea până în Las Vegas, apoi imediat spre Grand Canyon National Park, dormit într-un camping acolo, apoi să ne întoarcem spre Las Vegas să viztăm orașul. În practică, a decurs puțin mai diferit.

Am plecat pe la ora 18:00 din Mountain View pe preferata noastră autostradă, US 101, apoi spre Interstate I-5 în sud. Ieșind de pe I-5 a trebuit să mergem pe niște drumuri echivalente a drumuri naționale, care ne-au dus prin niște orășele mai mici, care, pe la ora 2 dimineața păreau începutul unui film horror. Am intrat pe I-15 și eram deja în drum spre Las Vegas. Deja eram de mult într-o zonă deșertică. Aproape că se făcea zi când am intrat în statul Nevada și primul oraș al statului era unul foarte luminat de neoane. Ne miram pentru că era prea mic să fie Las Vegas, și s-a dovedit că nu era… mai aveam câteva mile de mers spre est. În orizont vedeam o lumină puternică, dar nu ne dădeam seama dacă este Las Vegas sau soarele care răsare. Apropiindu-ne de oraș, am văzut un cartier care ziceai că luminile de la clădiri erau niște flori pe o pajiște. Încă eram pe autostradă și treceam pe lângă hoteluri și casinouri ce nu se mai terminau. Nu îți dădeai seama că este nopate pentru neoanele luminau tot.

După ce am oprit să luăm micul dejun sub forma unui hot dog și să realimentăm mașina, deja răsărea soarele și ne-am îndreptat spre destinația finală a zilei: Grand Canyon. Ne-am îndreptat spre Bolder City și Hoover Dam. Am trecut un pod de lângă baraj și am intrat în Arizona. Am mers în continuare pe niște autostrăzi prin mijlocul pustietății, exact cum ai fi văzut în filme. Căldura de la 9 dimineață confirma: suntem în Middle of Nowhere, Arizona. Pe la prânz am ajuns în Grand Canyon National Park. Drumul de 15 ore planificat s-a transformat în 18 ore. O taxă de 25$ îți permitea intrarea în rezervație pentru 7 zile.

Nu era chiar ce te așteptai… nu era doar un deșert care să se termine într-o prăpastie fără să găsești oameni sau case în zonă. Canionul, în regiunea aceea (South Rim al Grand Canyon), era înconjuratat de o regiune foarte mare de păduri. Centrul parcului era Grand Canyon Village, unde erau multe magazine, inclusiv un supermarket de mărimea Carrefour și o cantină-restaurant unde aveai WiFi (aveai WiFi, dar nu aveai GSM). Prima oprire a fost la Yavapai Geology Museum, unde ne-a întâmpinat un Ranger ce ne-a povestit despre fauna din parc. În muzeu unde am văzut o machetă a întregului canion. Dar mai important, a fost prima priveliște asupra Grand Canyon-ului. “WOW” probabil sunt singurele lucruri pe care poți să le zici. It is breathtaking. Doar dimnensiunea și adâncimea sunt incredibile, și dacă nu este destul, privelistele sunt unice.

Exista mai multe zone în care se pot face drumeții pe marginea Grand Canyon. Este și un drum care te duce în jos, până la râul Colorado, dar acel drum îți ia două zile, nu neapărat datorită distanței, ci datorită faptului că nu poți compensa într-o singură zi pentru cât transpiri pe drum încât să nu mori. Am ales să mergem pe un drum mai mic, dar care ne ducea în mai multe puncte de unde să vedem canionul. Nu aveam voie cu mașina, dar, iar ceva ce nu te-ai aștepta, parcul oferă o serie de autobuze ce vin cam din 10 în 10 minute și de duc între diversele puncte ale drumului. Punctele de oprire ofereau panorame uimitoare. Pur și simplu nu puteai să percepi distanța până la baza canionului. Și era de neimaginat cum a reușit râul Colorado și câteva milioane de ani (aia da răbdare) a reușit să modeleze relieful în acel fel. În unele dintre locuri puteai să vezi râul Colorado, abia distinctibil datorită culorii sale “murdare”. Era, probabil, cel mai mare vis al unui geolog, deoarece puteai să vezi un număr foarte mare de tipuri de rocă și evoluția lor pe straturi. Cel mai din vest punct al parcului a fost ultima oprire a drumeției (am trișat și am luat autobuzul ultimele stații) se numea Hermits Rest, unde era o așezare veche, dar care a fost reamenajată ca magazin de suveniruri. Stând în acel punct la marginea canionului ziceai că stai pe marginea lumii.

Ne-am întors la mașină și ne-am dus spre punctul cel mai din est al parcului, Desert Point, la un camping. După ce ne-am rezervat un loc în caming (a costat 12$) și ne-am instalat cortul, ne-am întors la Grand Canyon Village să luăm mâncare, bere și lemne de foc. Am făcut un foc de caming și am încheiat ziua de sâmbătă. Eram deja nedormit de vreo 36 ore. And the trip was just beginning.

The kingdom was called Contrary.
The castle was called Doubt.
The twin Giants who lived there were named Deceit and Despair.
Every change in the weather brought Rain and Hope.

Recent am citit a treia ediție a unui jurnal Open Source – nu vreau să comentez momentan ce conține sau altceva, nu e relevant aici. Pentru că articolul curent se leagă de seria drumurilor, terminată abrupt în episodul anterior (plus 2 episoade în draft pe care sper să nu le public niciodată).

Articolul introductiv a fost motivaționalul căutat. Nu sub forma unei imagini, așa cum este lumea obișnuită acum când aude de «motivațional» ci sub forma unui wall of text. Oricum, merită citit și reprodus și-n alte ocazii. Așa că-i pun aici un screenshot.

Dacă nu merge și nu poate fi citit, puteți merge câteva link-uri mai sus să citiți direct din jurnal.

Revenind, prea mult am meditat asupra deciziilor din față fără să fac nimic. De-acum e tipul să aleg și să mă apuc de lucru, dacă se poate să recuperez și timpul pierdut până acum. Nu știu dacă toate deciziile sunt cele corecte dar – după cum zicea Daniel – încă îmi mai pot permite să fac greșeli și să mă redresez după, învățând din ele.

Așa că e timpul să urmez prioritățile curente și să rezolv taskurile aflate acolo, e timpul să mă apuc de lucru. Deja și în exterior lucrurile revin la normal, am găsit avioane noi, am sortat lucrurile care sunt de făcut și am câteva planuri pe termen scurt și lung (aproape pentru prima dată). Mâine seară postez pe celalt blog.

PS: Așa, for fun: azi am mai aflat un cuvânt demn de Urban Dictionary, îl vedeți în imaginea de sus și explicat mai jos.

Where many paths and errands meet.
And whither then? I cannot say.

Termin brusc și seria asta, nu-mi place direcția în care a luat-o și numărul mare de aspecte pe care le-am sărit deja. A fost o greșeală când am început-o prea târziu, la aproape o lună după ce a apărut ideea și necesitatea ei.

Skip forward peste facultate și alte lucruri pe care le-am sărit. Le voi povesti dacă va fi nevoie, când va fi nevoie, unde va fi nevoie și în anumite ocazii. Acum am multe decizii în față și multe locuri de unde am primit invitații să lucrez la ei (Google, Facebook, Mozzila, 2 companii de Haskell și altele). Și mai sunt și ideile pe care nu am avut timp niciodată să le implementez.. Anul trecut am refuzat una pentru că aveam deja făcute niște promisiuni pe vară aici, anul ăsta au venit mult prea târziu, deja aveam multe lucruri de făcut și priorități de respectat. Dar la anul nu se știe. Și mai există și celalt drum, de fapt, cealaltă colecție de drumuri despre care n-am zis nimic până acum și pe care am sărit-o acum cu skip-forward-ul. Deși și-a făcut simțită prezența prin liceu, abia după Barbu am realizat că există și concretizarea în drum separat a fost făcută mult mai târziu, prin facultate. O parte din timp cele două drumuri au mers împreună spre același punct cardinal dar deja sunt în zona unde nu se mai știe nimic, prea multe decizii sunt de făcut. Și dacă seria a fost pornită pentru a amâna puțin momentul decisiv, acum e prea târziu s-o mai continui și nici nu ajută prea mult.

Lucrurile au intrat în ceață de pe la începutul seriei. Nu s-au calmat prea tare, ceața e destul de groasă și acum. Undeva era posibil să apară un articol începând cu «The hero may find an interval of rest …», acum singurul care se potrivește este «A soldier’s first battlefield is always his own mind.»

PS: Mă bate un gând să închid blogul ăsta sau poate chiar să reduc o perioadă la tăcere toată activitatea online. Vedem, totul e în ceață.

Fiind stabiliți în nordulul Californiei, LA este destul de departe. Dar am profitat de weekend-ul prelungit de 4 iulie (mulțumită Google care a dat luni și marți liber, nu doar luni de 4 iulie) și am făcut un drum pâna în Los Angeles.

A închiria o mașină pentru un weekend este destul de ieftin, așa că am luat una și am pornit la drum sâmbătă dimineața. Drumul spre LA este unul destul de lung, dar frumos. Cu cât ne depărtam de nord, se făcea mai cald și peisajul se schimba din verdele copacilor în galbenul deșertului (să nu exagerăm, nu era chiar deșert, dar era o destul de pustiu). Drumul ne-a dus pe coasta oceanului și l-am putut vedea mare parte din drum. Am oprit și la o plajă, Prismo Beach, să admirăm priveliștea și surferii californieni. Apropiindu-ne de Los Angeles, începeai să vezi de departe zgârie norii ce ieșeau ca niște țepi din mijlocul orașului (probabil așa se vedeau castelele medievale ieșind în evidență față de satele ce le înconjurau).

Am ajuns în LA sâmbătă seara, și cum eram cazați undeva lângă Hollywood Boulevard, am ajuns într-o zonă destul de animtă (melodia Welcome to the jungle – Guns’n'Roses mi-a venit în minte). Orașul în acea seară era parcă scoasă din film: mergând pe Hollywood strip, vedeai cluburi cu paznici mari la ușă ce păzeau intrarea de o coadă de 50 de oameni, pe stradă mașini scumpe și/sau tunate, ce intrau în contrast cu vagabonzii de pe marginea străzii, și mai vedeai limuzine ce opreau, deschideau ușile și invitau grupul de fetele care ieșiseră bete din club (true story ). Welcome to the city of angels!

Duminică a fost ziua în care am vizitat LA-ul. Prima oprire a fost, dimineața, la faimoasa Venice Beach, o plajă imensă. Din păcate, norii ne-au impiedicat să facem baie/plajă așa că am fost la o plimbare în zonă. O stradăduță foarte aglomerată mergea paralel malul oceanului, fiind plină de magazine pe o parte și mese ale vânzătorilor ambulanți pe cealaltă. Decorul era destul de tipic pentru o plajă la mare.  Mirosul de ‘iarbă’ sau de alte parfumuri aromatice te urmăreau peste tot.

Următoarea destinație a fost undeva în afara orașului, la un loc numit Getty, ce se afla undeva pe un deal. Am lăsat mașina la baza muntelui și am urcat cu un funicular automatizat până la clădirea principală din vârf. Getty este un muzeu de artă. Deși nu la fel de mare ca Luvrul, este mare. Arta americană fiind cam inexistentă, muzeul era umplut cu picturi din Europa, din toate erele. Toate operele erau indexate de Google Goggles așa că puteai să afli informații despre fiecare obiect de artă de telefon. Dar ce a fost impresionant despre Getty nu a fost neapărat conținutul său, ci Getty in sine, care era o clădire cu o arhitectură foarte frumoastă și modernă, Zidurile masive alte clădirii erau inconjurate de grădini vezi. Datorită poziției sale, clădirea îți oferea o panoramă de sus a LA-ului. Getty este un punct necesar de văzut dacă ajungeți în Los Angeles.

Mai spre seară am merg în Downtown LA să vedem centrul și zgârie norii. Am luat metroul… rețeaua de metrouri din LA este imensă și am văzut niște stații de metrou foarte frumos decorate (exemplu cea de la Hollywood avea tot tavanul decorat cu role de film). Fiind duminică, era pustiu. Stăteam la baza clădirilor imense ale diverselor bănci și companii mari. Ziceai că ești într-un labirint și abia că vedeai cerul. Am mers spre China town, unde am mâncat într-un restaurant chinezesc.

Luni era 4 iulie și ne făceam planuri unde să vedem artificiile din seara respectivă. Ziua ne-am petrecut-o pe lângă Hollywood strip, în primul rând căutând un loc în care să vedem Hollywood sign (loc pe care nu l-am găsit). Pe Hollywood Boulevard   în zona Kodak theater era foarte aglomerat. Am mers și am numarat stelele. Numele de pe bulevard aparțineau actorilor, regizorilor și muzicienilor. vedete de radio, TV, film și teatru, dar foarte multe de care nu auzisem (probabil pentru că eram prea tineri).

Seara am petrecut-o într-un campus universitar, la Universitatea California de Sud, unde am stat și am văzut spectacolul de fix o oră de ziua Independenței, A fost un show extraordinar.

A doua zi ne-am întreptat spre casă, ieșind prin Beverly Hills, ultima oprire fiind la campusul UCLA. În drum spre Mountain View am mai oprit la Santa Barbara unde am vizitat orașul și plaja.

De la mijlocul lui iunie până la mijlocul lui septembrie, adresa mea este 768 North Rengstorff, Mountain View, California, US.
Mountain View este mic orășel în California de Nord (la populația de 75 000 locuitori, abia a depășit mărimea Oneștiului), în inima zonei cunoscute ca Silicon Vally. Este un oraș liniștit, exact cum ai vedea în filme. Case cu grădină în față și nici urmă de blocuri. Dacă te uiți în orice direcție, vezi, în general, vreo 5 oameni în raza vizuală.

Dar acest mic oraș este cunoscut de toată lumea pentru un lucru: Google [1]. Pentru Google, Mountain View (MTV) este centrul universului. Și putem afirma că MTV este orașul Google, pentru că sediul companiei ocupă o bună parte din suprafață. Există și strada Google, deși sediul firmei se afla pe Amphitheatre Parkway. Tot aici mai regăsim sediul LinkedIn, alături de alte companii mai obscure din IT.

Orașul și-a ales denumirea foarte bine, “Priveliște de Munte”. În primul rând, nordul Californiei, ca vreme, nu e chiar cum ți-ai imagina, cu soare tot timpul. Din contra, este destul de răcoare, datorită aerului rece ce vine dinspre Oceanul Pacific și des cerul este plin de nori. Așa că temperatura este una de munte. Dar dimensiunea aparent mică a orașului (el face, totuși, parte dintr-o zonă metropolitană) împreună cu liniștea de aici, faptul că găsești conifere pe marginea străzilor și completând cu veverițele (ok, și sconcșii) pe care le(îi) vezi aproape zilnic, te fac să te simți fix ca la munte. It’s a wonderful place.

Un punct de atracție a MTV este Parcul Shoreline care se găsește pe malul lacului cu același nume. Parcul este un loc genial ca locație de weekend pentru un picnic. Dacă adaugi faptul că există și un teren de golf acolo, îți imaginezi locul tipic de relaxare pentru un american. Tot aici ce afla și Casa Rengstorff (după care și-a luat numele strada unde locuiesc), ce este cunoscută pentru stilul său arhitectural.

O mare atracție cunoscută în Silicon Vally a orașului este Computer History Musem [2]. Este un loc ce trebuie văzut dacă ajungeți în zona această. Drumul prin muzeu te duce prin istoria computerului, de la abac și Pascalină, la ENIAC până la Crey, Apple 1, Commodore 64  și până în prezent. Poți să vezi evoluția jocurilor (chiar să și joci PacMan), mouse-ului și procesoarelor, puncte cheie în evoluția limbajelor de programare sau inteligenței artificiale. It’s the geek’s musem.

Dacă nu iau în considerare timpul petrecut în campusul Google sau acasă, nu pot să spun că am petrecut mult timp în Mountain View, deoarece nu sunt chiar multe lucruri de făcut aici. Deși există o oarecare agitație vineri și sâmbătă seara prin centru (undeva între 8 seara și 2 dimineața).

[1] http://google.com (Achievement unlocked: am pun link spre google.com într-un post)

[2] http://www.computerhistory.org/

Lumea e mică. Unele lucruri îți pot deschide drumuri la care nu te așteptai când le-ai făcut. Pregătesc o serie nouă despre asta, nu știu dacă să o pun sub parolă sau nu – caz în care voi renunța la o parte din informațiile confidențiale.